Textele despre reforma educației din ultimele zile, despre subiectele stupide de la bacul la română, al meu, și despre lansarea Coaliției pentru Universități Curate, al lui Andrei Pleșu, au avut zeci de mii de citiri, mii de likes pe Facebook și sute de Tweets. Fără să fiu în România, știu sigur că televiziunile s-au preocupat de altele, Dan Șova sau Livia Stanciu, subiecte serioase, dar tratate partizan și războinic, fără nuanțe și cu unica grijă de a lovi în adversar. De asta oamenii nu sunt atrași de ele cum ar merita, și așa cum pădurile au fost agenda reală a populației, fapt reflectat în sute de mii de cititori pe România curată, dar nu în presa mare, cu vreo două excepții, la fel educația aduce celor care se precoupă de ea un forum semnificativ și ca număr, și ca și calitate a intervențiilor- elevi, studenți, profesori, membri ai comisiilor și protestatari de tot felul s-au adunat în această dezbatere. Pe scut, ca să priceapă și oamenii politici, pe educație se pot câștiga sau pierde alegeri, oamenilor chiar le pasă de subiect.
Nu am nici o pretenție să dictez niște rețete de rezolvat în ceasul al doisprezecelea educația românească, dar o să contribui azi cu două lucruri fundamentale- niște principii în afara cărora nici un fel de reforme nu pot avea succes, și un grup de referință pentru integritatea și calitatea deopotrivă a educației. Legi și proiecte de reformă avem destule: dar aceste două lucruri lipsesc.
În primul rând, și de asta am început cu sutele de comentarii la articolele lui Andrei Pleșu și al meu, unele substanțiale, de la oameni cu experiențe are merită cunoscute, educația nu se poate reforma fără un proces organizat de consultare masivă. Nu vă grăbiți să spuneți că e o banalitate, că și dna Andronescu se consulta cu aliații când făcea praf legile lui Funeriu. Ce ne trebuie e o consultare dirijată pentru reformă, una planificată pe categorii de experiențe și raportată de profesioniști, ca și o discuție asupra posibilităților de schimbare directă cu cei interesați. În Franța o reformă a sistemului sanitar s-a făcut, de exemplu consultând un panel de peste zece mii de oameni selecționați în toată țara. Intensitatea participării pe forumuri ne arată că lumea ar participa- dacă părinții nu o fac în consiliile de administrație sau vocea profesorilor o auzi doar prin sindicat este pentru cu dezbaterea care li se oferă la ora asta este formală, nesinceră, sunt întrebați nu ca să fie auziți. Eu vă garantez că am putea organiza o consultare reală, dar nu una organizată de profitorii stării de suferință actuale a învățâmântului. Ca să folosesc o metaforă blândă, niște părinți abuzivi nu pot organiza o dezbatere liberă în care copiii să spună ce nu le place- mai bine să facă asta serviciul social sau cineva mai neutru. Fără însă o asemenea participare masivă învățământul nu va putea fi redresat, și ea nu trebuie să fie organizată doar o dată, ci transformată în componentă a sistemului. La ora aceasta, academicianul Solomon Marcus, o persoană privată, îmi arăta că elevi din toată țara îi scriu personal, pentru că sistemul de educație nu oferă elevilor nici un fel de voce.
În al doilea rând, deși și asta vă va suna elementar, cine sunt actorii reformelor e mai important decât care e conținutul lor. Cine are interesul să se îmbunătățească calitatea educației? Angajatorii, care se plâng că tinerii nu mai știu nici românește, darămite matematică. Tinerii repatriați de la studii, care nu au unde se angaja. Profesorii dedicați, care se luptă cu reguli stupide. Directorii buni, care sunt împiedicați să organizeze învățământul. Elevii și studenții pe care îi așteaptă ani de confuzie profesională, complexe de inferioritate inutile (toată lumea are o vocație- predau de douăzeci și cinci de ani și încă nu am întâlnit pe cineva să nu aibă nici o înclinație) și o viață frustrantă, ca și elevii excelenți, pe care școala îi trage de picioare în jos, le omoară originalitatea și inițiativa. Există și grupuri care se simt bine cu starea de fapt actuală: cei care au au monopolul la manuale și subiecte, cei care au poziții mult peste ce le-ar permite niște criterii aplicate corect, etc. Reformele trebuie să coalizeze și să mobilizeze primele grupuri și să le neutralizeze pe celelalte. Ne trebuie o coaliție largă de oameni pentru care schimbarea aduce un profit.
Mai clar și mai specific, și ajung la principul trei, sunt școli cu bune rezultate PISA, poate unele chiar în rural (cum reușesc? E bine să știm), sunt profesori care califică n copii la olimpiade sau îi trimit la școală în Vest (ce fac altfel decît ceilalți)? De acolo trebuie să vină inspirația noastră, de la cei care fac o treabă bună la noi, nu de la Finlanda (deja schimbă ce ne apucam noi să copiem. În plus, au spus întotdeauna, am citit eu însumi în Times Higher Education Supplement, să nu se ia lumea după ei, că nu există condițiile la alții pe care le-a avut reforma lor inițială!) Cum ajungem la realizarea obiectivelor noastre, adică o școală care să scoată potențialul maxim din fiecare elev pornind de la ideea că existe talente și nevoi sociale diferite, nu uniforme, și condiții în viață diferite, pe care un stat veritabil liberal trebuie să le corecteze pentru a realiza egalitatea de oportunitate și a nu irosi talentul (apare în cele mai neașteptate locuri), și care sunt mijloacele pentru asta trebuie să vedem cu cei care deja sunt în tranșee și fac cu devotament efortul acesta pentru cele câteva sute sau mii de tineri pe care îi întânesc în cariera lor. Ei au deja răspunsuri- niște profesioniști ai politicii publice îl pot doar extrage și articula de la practicieni.
Patru, reluând ce a spus Andrei Pleșu, reforma trebuie să fie holistică, să cuprindă și învățâmîntul preuniversitar, și cel universitar. Sistemul de învățare trebuie să fie mult mai pluralistic (e anacronic să trimiți profesorilor indicații în detaliu cum să aplice un singur set de manuale sau subiecte, când școli private alternative aplică cu totul alte metode și au mare succes), iar sistemele de testare trebuie să devină contemporane, prin teste grilă de cunoștințe generale pe care elevii să știe că le pot da când sunt pregătiți și care să permită definirea unui profil individual al lor, de unde să plece spre formele de educare de după clasa a zecea. Un învățământ care se poate autoevalua prin rezultate de tip PISA, nu stupidități pretențioase și pretins specializate ca astea de la bacul de română e unul care se poate autoregla mai ușor, profesorii și părinții pot face planuri cum să evolueze de la scorul A la scorul B, e un sistem care te ajută să evoluezi, nu te condamnă în ultimul moment când nu se mai poate face nimic, cum e cu bacul actual. Ziariștii, care sunt adesea împărțiți în tabere politice, crtiică deseori schimbări insignifiante la bac, ratând ideea că întregul sistemul e o eroare.
Cinci, și reiau o idee a profesorului Radu Gologan, antrenorul echipei naționale de olimpici la matematică, reforma trebuie să fie una a fondului, nu a formelor, cum a fost în mare măsură Bologna la români. Avem așa o predilecție pentru forme că fără să ne ceară nimeni am făcut o academie de film unde poate preda nu cine a câștigat premii la Cannes (aceia predau în străinătate), ci doar cine are doctoratul în film. Așa încurajăm pseudodoctorate, și pe urmă ne mirăm cu sunt cu miile. Bologna, pentru cine nu știe, avea un caracter opțional, țările deștepte au adaptat la nevoile lor reformele și au luat mai ales ce e bun, țările stupide au creat programe fără conținut și fără resurse, au redus pregătirea din primul ciclu universitar și au scăzut, cu alte cuvinte, calitatea educației superioare prin încercarea de a o crește. În același sens, legile trebuie văzute ca instrumente de a realiza niște obiective, nu invers, un oficial din MEN îmi spunea cu mândrie cum au creat ei consilii de administrație în școli contra opoziției profesorilor (prin legea Funeriu) în aceeași frază în care recunoștea că acestea nu funcționează (autoritatea locală nu are oameni pregătiți sau interesați, etc). Să faci reforme de dragul reformelor într-un sistem deja bulversat de prea multe schimbări e criminal, de aceea orice schimbare legală trebuie să urmeze unei mari consultări și să nu mai fie atinsă după aceea zece ani. Iar legea trebuie strict văzută că instrument de reglementare, nu organizare, intervenim ca să prevenim lucruri rele sau să fixăm standarde, nu fixăm un singur fel de organizare în detaliu, trebuie să existe mult mai mare libertate și autonomie prin care unitățile de învățâmînt să ajungă la standarde. Standardele însă trebuie musai să le cuantificăm mai bine, că organismele de acreditare par să nu fi reușit (cu oameni numiți politic, și cărora le dai un monopol, rețetă de ineficiență și corupție). De asta PISA sau orice sistem automat de evaluare e singura soluție. Și lumea evolueză într-acolo astfel încât nu trebuie să inventăm roata, putem folosi cu cost zero sisteme deja existente. Oricine are o adresă gmail își poate face sieși un index de citare pe Google Scholar (sau profesorilor săi), îl puteți vedea pe al meu aici. Destul ca MEN să ceară ca toate să fie publice (un click) și rezultă un clasament destul de bun al cercetătorilor din România. Data trecută când am făcut o evaluare a integrității în universități Ad-astra socotise numărul de lucrări ISI pe fiecare și cele două scoruri independente se corelau cum te-ai fi așteptat (universitățile mai corecte erau și mai performante în cercetare). După n reforme când mă pregătesc iarăși să fac o evaluare nu mai am cu ce corela scorul de integritate, că atâtea organisme create nu au reușit să strângă din universități nici un fel de indici de performanță, ISI, Google Scholar sau orice altceva, școlilele doctorale care trebuiau evaluate au rămas în aer, etc, și asta deși s-au creat ”instituții”. Până atunci, priviți cu îndoială pe cine semnează economist, sau politolog, sau sociolog, dacă nu îi găsiți indexul sau măcar o lucrare cu peste zece citări e fie student, fie impostor.
Ca întotdeauna, sistemul hiperreglementat favorizează corupția. E o formă de corupție ca cine nu intră pe merit la universitatea de stat își poate plăti locul și universitățile cresc numărul de locuri în funcție de nevoile lor financiare- dar nu și resursele pentru studenți. E o formă de corupție ca oamenii din vârful disciplinelor, care dau acreditări și formează jurii, să poate candida și ei la diferite fonduri pentru educație. Cele finanțate de UE care se găsesc în Tender Electronic Daily au fost încredințate necompetitiv pe față în proporție de cinzeci la sută (s-a prezentat un singur ofertant, și surpriză, a câștigat licitația). Să nu existe competiție? Aiurea- corupție și iarăși corupție și pariez că autorii strategiei anticorupție în educație nici nu au băgat de seamă cifra asta unde sunt zeci de milioane de euro și se luptă cu cadourile primite de învățători. Forma fără fond e o garanție că nimic nu evolueză. Acum opt ani, când am făcut prima coaliție pentru universități curate, comisia de etică a Universității de Vest îl condamnase pe unul care demascase un caz de corupție pe motiv că stricase imaginea universității. Azi, comisia de etică de la ATF București ajută să fie dat afară unul tot pe motiv că a stricat imaginea universității. În opt ani ne-am umplut de comisii de etică și de coduri, dar tot cu imaginea ne luptăm, ba chiar și cu etica- numai cu corupția nu. E vreun cadru de conducere universitară din România sancționat de vreo comisie de etică, ca să ne dăm seama de independența lor? Nici vorbă. Zero barat. Ca să am un juriu pentru evaluarea noastră de integritate, am rugat pe câțiva oameni de vârf în specialitatea lor să formeze un juriu de etică al Coaliției pentru Universități Curate- ei sunt academician Lucian-Liviu Albu, director al Institulului Național de Prognoză al Academiei Române, Dr. Liviu Giosan, membru fondator și fost președinte al Ad-astra, Prof. Dr. Radu Gologan, Prof. Dr. Mircea Miclea, Prof. Dr. Andrei Pleșu, Prof. Dr. Ioan Bruckner, regizor Prof. Stere Gulea, și conf. Dr. Răzvan Bobulescu – Facultatea de Fizică, Universitatea din Bucureşti, Preşedinte de Onoare al Federaţiei Naţional Sindicale „Alma Mater”. Prezentarea lor și a întregii coaliții și metodologii o puteți vedea aici. Ca să nu fie vorba că nu e cerere pentru reformă, sau oamenii integri sunt divizați și dezinteresați. Nici, nici. Societate civilă este.
Dar noi proiecte de legi ale educației nu sunt ce ne trebuie. De ce avem nevoie este o înțelegere politică asupra țintelor- vrem mai multe citări internaționale, scopul oricărei cercetări? Atunci o agenție independentă de distribuit banii cercetării e musai, ori de doi ani PSD tot vrea să o omoare pe asta pe care o avem. Sau poate nu vrem mai multe citări internaționale, vorba lui Sava Lukici, personajul meu favorit din Bulgakov, ceznorul- dacă autorul nu vrea revoluție internațională nu i-o putem băga pe gât. Vrem integritate în învățământ, atunci poate desființăm monopolurile înainte de alte strategii anticorupție? Vrem un sistem de referate de specialitate oarbe, sau orice scriitor de gazetă săptămânală sau ONG-ist își autopublică pesudocugetările de ”cercetare” și noroc cu corectorii că îi scot cratima în plus de la persoana a doua plural? Vrem un sistem de educație corupt și la fundul clasamentelor? E OK, l-am realizat deja, nu mai e nevoie de legi noi, că și astea vechi, reformiste și nereformiste, și-au făcut impecabil datoria în direcția asta.
PSD nu e un prieten al reformei educației. Dar măcar a reușit crearea unei alianțe reprezentative- a celor care nu vor ca sistemul să se schimbe. Prin comparație, liberalii se mulțumesc cu cine a căzut de la PSD, dar gândește la fel, un consilier al lui Klaus Johannis postează pe Facebook că reforma are ca partener indispensabil Consiliul Rectorilor- cel care era cu Ponta de alegeri, călcând principiul neutralității universitare, și nici din oportunism nu se prinde vreunul că sunt sute de mii de voturi de luat de aici ca să sară în apărarea copiiilor distruși de subiectele cretine de la BAC sau evaluarea națională (versuri de Cărtărescu despre extratestra autostopistă Viorica, tocmai bune pentru 14 ani). Unul din marile motive pentru care PSD merită dat jos, ce fac în educație, e astfel înghețat de incapacitatea principalei forțe de alternativă politică, care ar putea să profite de situație și chiar să împingă lucrurile înainte- dar a petrecut timpul scriind un progrămel neconvingător pe hârtie lucioasă. În fond nu ținem alegeri ca să aducem în locul lui Dragnea pe Atanasiu- curată pierdere de vreme- ci a înlocui politica eronată a dnei Andronescu în materie de educație. Dacă avem o alternativă pe bune, nu una care stă și așteaptă, că alternanța e inevitabilă, cfie ă meriți sau nu să vii la putere.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
