Promulgarea legii de modificare a unei ordonanţe de urgenţǎ veche de 13 ani, ordonanţǎ care interzice organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a provocat discuţii tensionate.
Modificǎrile aduse nu sunt de substanţǎ; ele precizeazǎ lucruri îndeobşte cunoscute – și anume, cǎ noţiunea de „genocid“ se aplicǎ persecuţiilor asupra evreilor şi romilor, sprijinite de autoritǎţile statului român în teritoriile administrate de acesta în perioada 1940-1944; de asemenea, se precizeazǎ cǎ sintagma „mişcarea legionarǎ“ se referǎ strict la organizaţiile „Legiunea Arhanghelului Mihai“, „Garda de Fier“ şi Partidul „Totul pentru Ţarǎ“. În opinia mea, aceste precizǎri sunt mai degrabǎ binevenite, pentru cǎ împiedicǎ aplicarea abuzivǎ a legii prin aplicarea etichetei „fascist“ sau „legionar“ unor persoane care nu au fǎcut parte din aceste organizaţii.
Cred cǎ înverşunarea unor luǎri de poziţie se explicǎ prin ambiguitatea unor atitudini publice faţǎ de regimul condus de cǎtre mareşalul Antonescu şi faţǎ de mişcarea legionarǎ. Pe de o parte, se recunoaşte caracterul fascist şi xenofob al acestora, dar pe de altǎ parte sunt valorizate acţiunile anticomuniste. Mai cred cǎ legea despre care vorbim (mǎ refer la ansamblul sǎu, nu doar la modificǎrile aduse acum) are meritul de a separa apele: crimele contra umanitǎţii nu pot fi în niciun fel justificate prin lupta împotriva comunismului, regim în egalǎ mǎsurǎ criminal. Cu alte cuvinte, duşmanii duşmanilor mei nu sunt, prin aceasta, prietenii mei.
Din aceastǎ perspectivǎ, sondajul de opinie privind Holocaustul din România şi percepţia relaţiilor interetnice realizat de TNS (CSOP), la comanda Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, în mai-iunie 2015, nu poate fi neglijat. El ne lǎmureşte asupra unui element de mare importanţǎ, respectiv opinia publicǎ referitoare la fenomenele menţionate.
O primǎ întrebare la care ar trebui sǎ cǎutǎm rǎspunsul este dacǎ în România existǎ sau nu antisemitism. Desigur, în discursul public acesta este cu grijǎ evitat prin însuşirea unui limbaj corect din punct de vedere politic. Din punct de vedere al distanţei sociale, evreii par a fi mai uşor acceptaţi decât alte minoritǎţi precum maghiarii şi (mai ales) romii. (În chestionar a fost mǎsuratǎ şi distanţa faţǎ de arabi, însǎ am rezerve faţǎ de legitimitatea asimilǎrii acestora cu noţiunea de „minoritate“.) Cei care ar accepta evrei în familie sau în grupul de prieteni reprezintǎ 31% din populaţie, comparabil cu 28% în cazul maghiarilor şi mult mai mult decât în cel al romilor (13%).
Nu-i exclus ca nivelul relativ ridicat de acceptabilitate faţǎ de evrei sǎ fie datorat şi prezenţei reduse a acestora în România, ca grup etnic.
Pe de altǎ parte, cei care nu ar accepta ca evreii sǎ vinǎ în România reprezintǎ 7%, dar proporţia creşte la 13% în cazul maghiarilor şi la 30% în cel al romilor; asta spune multe despre clişeul cǎ suntem în general un popor primitor. Din pǎcate, metodologia de mǎsurare a distanţei sociale, diferitǎ de cea utilizatǎ în sondajul comandat în 2013 de acelaşi Institut „Wiesel“, nu ne permite sǎ vedem în ce mǎsurǎ s-a modificat în ultimii ani atitudinea românilor faţǎ de grupurile etnice minoritare. În privinţa imaginii evreilor, existǎ opinii dominante asupra caracteristicilor acestui popor, privit altfel decât ca minoritate etnicǎ în România: 65% sunt de acord cǎ „au multă influenţă pe plan internaţional“ şi 62% cǎ „au multe personalitǎţi importante în domeniile ştiinţific, tehnic, artistic, medical“. Mai puţin nete, dar tot majoritare, sunt opiniile cǎ „reprezintă o comunitate care conduce la progresul ţării în care se află“ (54%) şi cǎ „sunt o minoritate importantă pentru România“ (46%) – aserţiuni pe care le-aş încadra mai degrabǎ printre clişeele corectitudinii politice. Existǎ însǎ o serie de afirmaţii, rǎspândite în discursul public, asupra cǎrora opiniile conaţionalilor noştri sunt mai degrabǎ împǎrţite: „ar fi mai bine să se ducă să trăiască în ţara lor“ (38% de acord, 45% împotrivǎ); „îşi urmăresc numai interesele proprii, chiar dacă fac rău altora“ (38% pentru, 38% împotrivǎ), „au sprijinit instaurarea comunismului în România1“ (26% de acord, 35% împotrivǎ). Este de remarcat şi proporţia mare a celor care preferǎ sǎ nu-şi declare opinia faţǎ de aceste afirmaţii, ce ajunge pânǎ la 39%, semn cǎ pǎrerea personalǎ ar putea fi diferitǎ faţǎ de cea îndeobşte consideratǎ acceptabilǎ. Toate acestea ne aratǎ cǎ, deşi respins la nivel declarativ, antisemitismul este prezent în spaţiul public românesc prin clişee de genul celor de mai sus. Existǎ un segment de populaţie, reprezentând pânǎ la un sfert din electorat, care este receptiv la discursul xenofob – şi politicienii noştri ştiu bine asta.
(Continuarea articolului, sǎptǎmâna viitoare)
1 Este un fapt istoric cǎ între liderii P.C.R. care au contribuit la instaurarea regimului comunist au fost mulţi evrei. Dar generalizarea la nivelul întregii etnii este echivalentǎ cu afirmaţii de genul “românii au organizat pogromuri anti-evreieşti”.
Mircea Kivu este sociolog
