De la Pavel Coruț la Lucian Boia

Mă bucur că publicul nostru s-a apropiat de cărțile unui istoric și s-a recunoscut în stilul analitic Boia. Dar nu pot să nu văd că, deși bubulii lui Coruț au dispărut din imaginarul nostru colectiv, culoarul mistic-patriotic este încă frecventat, cu bune rezultate și cu o audiență uriașă. Nu pot să nu observ că Dan Puric i-a luat locul lui Pavel Coruț, pe acest culoar.

La a treia ediție a Galei „Bun de Tipar“, cu pre­mii pentru profesioniștii industriei de carte din România, un scriitor și jurnalist cultural de primă mână, Cezar Paul-Bă­des­cu, a avut misia de a anun­ța bestseller-ul anu­lui edi­to­rial. E vorba despre Sfârșitul Occidentului? Spre lum­ea de mâine, volum apă­rut la Hu­manitas și semnat de Lucian Boia.

Primul fapt neobișnuit este că o carte datorată unui is­to­ric a surclasat, prin vânzări, vo­lumele unor vedete (cu și fără ghilimele) din mass-me­dia. În mod cu­rent, se crede că e suficient să apari toată zi­ua bună ziua „pe sticlă“, la emisiuni pen­du­lând conceptual în­tre schimbul de nepoți de so­ră și înotul, în cos­tum, în piscină printre rățuște de plastic – pentru ca apoi să-ți pui nu­mele pe o însăilare ti­părită și să vinzi. Se pare că nu este chiar așa.

Al doilea lucru ce merită semnalat și discutat l-a menționat încă-tânărul scriitor și jurnalist, care a făcut la Gală un mic laudatio pentru Lu­cian Boia. Publicul românesc, care în anii ’90 era mare consumator al cărților lui Pavel Coruț, a evoluat spre palierul de receptare a operelor unui istoric ca Boia. De ce avem, aici, o evoluție? Este ea mai ales una de gust?

Este și una de gust, de bună seamă. Căci cărțile lui Coruț nu pot fi numite cărți decât în accepția tehnică a ter­me­nului: conform DEX, „scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în vo­lum“. Ele sunt de un kitsch fic­țional aducând deservicii și ficțiunii, și kitsch-ului; și de un umor in­vo­luntar care, fără îndoială, a întreținut cit­i­to­rilor cu lecturi buna dispoziție…

Mai important însă decât cum scria starul cul­turii autohtone din anii ’90 este despre ce scria el. Diferența dintre Coruț și Boia pe linia de demarcație a gustului nu este relevantă – fi­indcă majoritatea autorilor români sunt, sub acest aspect, la fel de departe de primul ca și al doilea. Diferența care ne poate spune ceva important despre noul nivel al publicului nostru și despre orizontul său de așteptare este cea de tematică și problematică. Re­zu­ma­tiv, în timp ce Coruț scria despre o Ro­mâ­nie osândită de atotputernicii bubuli (nu râdeți) și în care, pornindu-se de la Ceau­șes­cu, se ajungea firesc la energiile cosmice din munții lui Decebal întrupate într-un tânăr se­curist (dacă tot ați promis că nu râdeți, să de­taliez: o variantă dâmbovițeană de James Bond, dar bătându-se, la nevoie, și spiritu­a­li­cește), Boia scrie despre o Românie istoricizată, do­cu­mentată și analizată cu probele la îndemână. Coruț scrie, fantasmatic și fantasmagoric, des­pre o Țară cum nu mai e alta și un Popor ai­do­ma. Boia scrie, nonficțional și direct-re­fe­rențial, despre o țară din Sud-Estul Europei și un popor conectat la modernitate mai târziu decât altele. Coruț este – în kitsch-ul lui com­promițând însuși kitsch-ul – simbolic, anis­to­ric, bubulic la modul înduioșător. Dar, struc­tural, este el altfel decât mulți, prea mulți in­te­lectuali ai noștri care au proiectat asupra realităților românești schema unui delir ima­gi­nativ compensativ? Este Coruț o excepție spec­­taculoasă de la regula unei culturi raționaliste, critice? Sau, mai degrabă, el a fost o con­fir­ma­re, la nivelul cel mai „popular“, a succesului pe care emfaza patriotică, iraționalul, delirul au­tohtonist l-au avut și în interbelic, și în faza ceaușismului protocronist și, iată, în pri­mii ani de democrație postrevoluționară?

Iar acum, trecând pe versantul exemplului fur­nizat de Boia, este reputatul istoric unul din­tre numeroasele cazuri de spirit critic și de­mitizant în istoriogafia noastră? Dacă stăm să numărăm steagurile, câți Boia avem? Și, dacă vedem că nu prea avem, atunci Lucian Boia es­te regula de normalitate a unei culturi ra­țio­naliste, cu documentarea și analiza adevărului istoric, ori, dimpotrivă, excepția eclatantă în­tr-o cultură încă afectată de falsuri mitizante și gogoși patriotice?…continuare în Revista 22.