Debaronizarea ca luptă a sistemului cu el însuşi

Debaronizarea este unul dintre principalele mecanisme de autoreglare care urmăresc scăderea probabilității unui colaps sistemic. Iar acesta nu poate fi evitat fără actuala terapie de șoc a magistraților.

Justiția de una singură nu poate de­ba­ro­ni­za România. Totuși, aceasta dă acum un me­saj decisiv celor care, de la simplu ce­tățean la membru al elitei politico-eco­no­mice centrale, pot inversa ten­dința de 20 de ani de per­vertire a democraţiei lo­cale până la stadiul neo­feu­da­lismului postcomunist. Es­te trist că, deocamdată, ce­tățenii nu sunt actorii prin­cipali ai debaronizării. Ac­torul principal este statul, prin instituțiile sale, un stat central, care acționează pen­tru că își pierduse relevanța în anumite zo­ne și mai ales pentru că era pe punctul să devină un stat captiv.

La originea acestei realități este creșterea ex­cesivă a influenței șefilor de consilii ju­de­țene și a primarilor asupra partidelor po­­litice. Fenomenul feudalizării partidelor este legat de modul în care în România a fost redistribuită proprietatea după că­de­rea regimului comunist. Noua ordine po­litică s-a bazat exclusiv pe vechile rețele de influență. Abundența resurselor care trebuiau împărțite la nivel central a dus la neglijarea periferiei. Șomajul și problemele sociale majore din anii 1990 au aruncat părți importante ale populației în brațele ce­lor care puteau să le ofere o minimă ali­nare materială și nu numai. S-a trecut ast­fel de la un tătuca Iliescu la tătuci locali. În ochii oamenilor, aceștia erau singurii ca­re le puteau oferi ceva concret, de la aju­toare sociale la locuri de muncă în ad­mi­nistrație sau în firmele care trăiesc din ba­nii administrațiilor locale, de la panseluţe și locuri de joacă la biserici. Astfel, aleșii locali și-au putut crește treptat influența, construindu-și spirale ale autoîm­pro­prie­tăririi și îmbogățirii. Capitalismul sălbatic de tip postcomunist a produs un sistem po­litic în care idealul reprezentării a fost confiscat de aparenta empatie a alesului lo­cal pentru o populație dependentă care de­vine electorat captiv. Tradiția se­cre­ta­ru­lui de partid „cumsecade“ și-a găsit astfel prelungirea în postcomunism.

Citește continuarea textului în Revista 22.