Unul din lucrurile pe care le-am remarcat, în primele mele vizite prin capitalele occidentale, a fost numărul mare, în comparaţie cu străzile bucureştene, al persoanelor care se deplasau în cărucioare pentru invalizi. Căutam complicate lanţuri cauzale explicative – speranţa de viaţă mai mare, de unde existenţa mai multor vârstnici, supuşi riscului de invaliditate etc.
De fapt, explicaţia e mai simplă: acolo, deplasarea celor cu dizabilităţi nu mai e demult o problemă: oraşul conţine facilităţile necesare deplasării unui cărucior – borduri nivelate şi rampe la intrarea în clădiri, avertizoare sonore la semafoare, autobuze care facilitează urcarea şi multe altele. Şi (ciudat) pe trotuar nu sunt niciodată parcate maşini. Pentru persoana cu dizabilităţi motorii sau de vedere, a te duce la locul de muncă, a intra într-un muzeu sau sală de spectacole sau, pur şi simplu, a te plimba sunt acţiuni fireşti. Dimpotrivă, invalizii nu pot fi văzuţi decât foarte rar pe străzile Bucureştiului pentru simplul motiv că aici nu se pot deplasa, fiind condamnaţi să-şi petreacă mai tot timpul într-un fel de arest la domiciliu, în cel mai bun caz în faţa blocului (dacă au noroc ca imobilul să aibă un ascensor, iar acesta să permită intrarea cu un cărucior).
Nefiind vizibilă, problema persoanelor cu dizabilităţi este ignorată de cei mai mulţi cetăţeni şi – mai grav – de către autorităţi. Oraşul e inaccesibil pentru o parte importantă a locuitorilor săi – aici nu includ doar persoanele cu dizabilităţi propriu-zise, ci şi pe vârsnici sau părinţi cu copii în cărucior. Cam asta a fost ideea principală a organizatorilor marşului “Oraş «accesibil» pentru oameni” de duminica trecută. Aceea de a-i face pe bucureştenii “normali” să conştientizeze condiţia celor care nu-s la fel de norocoşi ca ei. Să înţeleagă că maşina parcată pe trotuar, sau pe locul rezervat persoanelor cu dizabilităţi, fie şi “numai pentru 10 minute”, poate condamna un om, şi aşa bătut de soartă, la imobilitate. Să “vadă” cât de neomenos e oraşul nostru. Să creeze o minimă stare de empatie cu cei aflaţi în suferinţă, astfel încât povestea lui Tinel, un tânăr obligat să-şi petreacă viaţa într-un cărucior cu rotile, care m-a lăsat să înţeleg ce a simţit atunci când un bodyguard nu l-a lăsat să intre în mall-ul proaspăt deschis, pentru că “strica imaginea”, să nu se repete.
Nu a fost un marş de protest, dar a avut şi scopul de a aduce aminte autorităţilor că au nişte obligaţii. Obligaţii pe care ar trebui să şi le îndeplinească, şi nu doar formal (mă refer, de exemplu, la bordurile de la trecerile de pietoni, care, de ochii UE, au fost dotate cu rampe, dar acestea sunt atât de abrupte încât devin inutilizabile). La fel de formal au fost construite, la intrările în metrou, ascensoare pentru persoanele care nu pot utiliza scările – numai că de cele mai multe ori sunt încuiate (a se vedea filmuleţul realizat de către ActiveWatch despre aventura traversării intersecţiei de la Piaţa Universităţii în cărucior). Povestea cu “nu sunt bani” se susţine doar pentru miopi. Dacă ne gândim că o parte însemnată din cei care sunt acum condamnaţi să vegeteze în faţa blocului ar putea duce o viaţă activă, părăsind statutul de asistaţi, ne putem imagina cât de scumpă este lipsa măsurilor active de accesibilizare a mediului construit.
În urmă cu câteva săptămâni, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, principalul responsabil de protecţia persoanelor cu dizabilităţi, a ţinut să-şi manifeste deschiderea faţă de societatea civilă, invitând la o masă rotundă mai multe organizaţii neguvernamentale. Printre cei care au dat curs invitaţiei s-a aflat şi un reprezentant al unei asociaţii a celor cu handicap motor – care se deplasa într-un scaun cu rotile. S-a constatat că nu există, în sediul ministerului sus-menţionat, căi de acces pentru cărucioare.
La marşul de duminică au participat excelenţele lor doamna Angela Filote, şefa Reprezentanţei CE, şi Jiří Šitler, ambasadorul Republicii Cehe, care au ţinut să arate, în acest fel, că le pasă de oamenii aceștia. Aceasta este mentalitatea europeană. Nu a fost prezent niciun reprezentant al Guvernului României, al ministerului, al Direcţiei pentru protecţia persoanelor cu dizabilităţi, al Primăriei. Aceasta este mentalitatea guvernanţilor români. De unde şi titlul acestui articol.
