Furiei şi frustrării celor doi lideri USL privind decizia CCR de invalidare a referendumului i s-au opus, zilele trecute, reacţiile principalilor aliaţi occidentali ai României. La Berlin bunăoară, raportul privind situaţia din România prezentat cancelarului Merkel va fi cuprins cu siguranţă nenumărate mostre ale comportamentului distructiv particular scenei politice dâmboviţene în ultima perioadă.
Guvernul federal a solicitat guvernanţilor români mai întâi de toate punerea în aplicare “cu celeritate” a deciziei CCR, subliniind că în această chestiune Victor Ponta va fi judecat “după faptele sale”. În ajunul învestiturii Monei Pivniceru, Berlinul a mai ţinut să puncteze şi necesitatea respectării independenţei justiţiei de către USL, reamintindu-i premierului că este cazul să “pună cu adevărat în aplicare măsurile pe care le-a convenit suplimentar cu UE în acest context”.
Guvernul german a preferat să ignore, deocamdată, insultele tandemului Ponta-Antonescu la adresa cancelarului Merkel şi să se abţină de la referiri explicite cu privire la şirul lung de acţiuni cel puţin îndoielnice ale celor doi – deşi sunt convins că abuzul de putere al USL va fi umplut multe pagini din raportul ministrului de Externe Westerwelle. Pe căi indirecte, administraţia de la Washington a dat la rândul ei de înţeles că interimarul de la Cotroceni a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a distruge bunele relaţii dintre cele două ţări, gravele derapaje de la democraţie înregistrate inclusiv ca urmare a presiunii sale punând serios în pericol parteneriatul strategic dintre SUA şi România.
Angajamentul Occidentului faţă de România va fi fost întărit, indiscutabil, de refuzul CCR de a face jocul rudimentarei cabale politice în totalul dispreţ al legii. În mod semnificativ, balanţa votului Curţii în vederea încheierii haosului post-referendum a fost înclinată chiar de o judecătoare numită pe vremea guvernării PSD. Ca şi Ioan Rus, Aspazia Cojocaru a avut curajul să spună pe şleau că nu vrea sa ajungă la puşcărie ca urmare a încălcării legilor în vigoare. Sunt convins că până şi români care nu fac parte din tabăra pro-Băsescu vor fi înţeles şi aplaudat această decizie a judecătoarei. Între timp, pragmaticii din tabăra USL se văd confruntaţi cu nişte lideri ai cărei megalomanie nu mai poate fi ignorată, oricât şi-ar dori. În plus, din punctul lor de vedere Ponta şi Antonescu s-au demonstrat de-acum chiar mai lipsiţi de loialitate decât boşii din lumea interlopă – mai întâi îşi pun subalternii să facă toata treaba murdară, iar după ce constată că de fapt au întrecut măsura cu ordinele lor, se debarasează de ei cât ai zice peşte.
După ce a chemat românii la proteste de stradă, Antonescu i-a mai lămurit că nu “înghite povestea cu economia afectată” de criza de stat, semnalându-i guvernatorului Isărescu că ar fi cazul să-şi păstreze pentru el grijile legate de economia şi moneda aflate în vrie. Ponta perorează şi el de zor despre legitimatea şi spiritul democratic al nebuniei declanşate de USL, identificând “cazuri metale” strict în tabăra adversă, mai exact în persoana Monicăi Macovei. Ignorând – fie cu bună ştiintă, fie din inconştienţă – spectrul războiului civil, preferă să susţină, inclusiv financiar, tot soiul de pseudorevoluţionari şi partizani ai sistemului predecembrist în frunte cu rezerviştii ultracontroversatului colonel Dogaru, disponibilizaţi în cursul procesului de aderare a României la NATO în 2004 şi recompensaţi atunci cu pensii extrem de generoase.
Fără a fi adepţi ai preşedintelui, destui oameni aflaţi în poziţii de responsabilitate la nivel local sau central realizează de săptămâni bune că statul nu are cum să scape neafectat sub o asemenea conducere. În paralel, îngrijorarea faţă de rolul de propagandist- şi agitator-şef al unor televiziuni în cadrul crizei politice începe să se extindă dincolo de graniţele României. Teama Occidentului este cât se poate de fondată, deoarece dispune de destule exemple despre conflicte dramatice declanşate inclusiv cu ajutorul mass-media instigatoare înainte ca iniţiatorii tragediei să ajungă, în cele din urmă, în faţa Curţii Penale Internaţionale de la Haga.
Franţa a avut nevoie de o perioadă de timp considerabilă pentru a-şi reveni din şocul discutabilului rol pe care l-a jucat în genocidul din 1994 din Rwanda, declanşat nu în ultimul rând prin intermediul unei prese instigatoare la ură rasială. Abominabila propagandă putea fi însă oprită de Franţa graţie poziţiei şi autorităţii ei în regiune, opinează astăzi destule voci influente. Dată fiind această experienţă pe de o parte şi limbajul imuabil agresiv şi incitator al liderilor USL pe de alta, este greu de crezut că Parisul îşi va putea permite să tacă la infinit cu privire la criza politică din România – în care, dacă ar dori, poate lesne deveni chiar mediator-şef, având în vedere culoarea politică a celor două guverne.
Liderii politici occidentali au semnalat României limpede solidaritatea lor după ce au primit o serie de semnale decisive: Nenumăraţi români doresc să poată trăi şi în ţara lor nu doar pe post de consumatori şi masă de manevră mituibilă, ci în calitate de cetăţeni responsabili. Ca plătitori de taxe, destui români doresc să poată pune umărul concret la modernizarea ţării lor, să marginalizeze, în fine, clica postcomunistă şi să stopeze definitiv tentativele ei de a ţine naţiunea captivă prin restauraţia practicilor particulare unei epoci apuse de mult. Dacă această clică nu a învăţat nimic în ultimele săptămâni, “aleşii neamului” care o reprezintă nu vor reuşi decât să semnaleze electoratului încă o dată cât de departe sunt, de fapt, de “popor” şi de moderaţia politică indispensabilă bunului mers al ţării. Ca atare, dacă USL continuă neabătut cu războiul său politic, împingând ţara inevitabil în abisul economic, nota de plată care-i va fi servită la parlamentare va fi în mod cert mai usturătoare decât par să creadă mai-marii coaliţiei în prezent.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
