Unii vor spune ca de vina este criza, altii vor fi de parere ca asta vine dinspre temperamentul nostru latin. Cert este ca violenta si flatulenta vorbirii s-au instalat, de destui ani deja, in zona dezbaterii publice, inlocuind argumentele rationale cu izbucnirile necontrolate. Intr-o societate normala, chiar daca asemenea manifestari s-ar face simtite, ele ar ramane cantonate ori in zona foarte inalta, acolo unde mizele enorme intuneca temporar mintile, facand ca totul sa scape de sub control, ori in zona joasa de tot, acolo unde absenta unei educari in spiritul rationalitatii si temperantei, a tolerantei si bunului-simt lasa afectele si instinctele sa se exprime fara limite.

Iata insa ca este destul sa raspunzi chemarii lansate pe toate canalele la dezbatere publica referitoare la innoirea educatiei, pentru ca aceia dintre cititori care nu iti impartasesc punctul de vedere sa se straduie, cu tot devotamentul, sa te improaste cu insinuari si secretii. Cazul este simptomatic pentru ca este vorba despre un domeniu care s-ar cuveni sa constituie o preocupare constanta, si nu un pretext de campanie, nesolicitand, in consecinta, abordari flambate, ci, mai curand, tatonari, schimburi de opinii si argumentari. Cei care procedeaza astfel sunt, desigur, oameni implicati in evolutiile din domeniu. Altminteri, de ce s-ar infierbanta atat de efervescent, pretandu-se la atitudini si formulari pe care in mod normal si in dispozitii mai calme cei care predau la clasa nu le-ar recomanda discipolilor? Or, daca violenta care lasa in urma argumentele si prefera un arsenal de instrumente mai taios si mai contondent ajunge sa se manifeste nestingherita si intre dascalii si managerii din invatamantul nostru, ce altceva mai putem astepta de la copiii pe care ii instruim? Semeni vant, vei culege furtuna…

In plina dezbatere referitoare la calea de urmat in pregatirea unei resurectii a sistemului nostru educativ, cand marile pariuri se fac pe viziunea Andronescu (sprijinita de PSD) si viziunea Miclea (cu suport din partea PDL), am surprins intr-un articol semnat de un coleg profesor, om situat in fruntea unei organizatii a societatii civile plina de bune intentii si cu experienta intr-ale meseriei, o inadvertenta. Dupa doua decenii de democratie si libertate postcomunista, domnia sa pare sa sustina necesitatea grabnica a revenirii la controlul total al statului asupra institutiilor din educatie. Mi s-a parut ciudata o asemenea intelegere a situatiei, chiar daca pricep punctul de vedere conform caruia lipsa totala de control duce la abuzuri si vad si eu ca nu de derapaje duce lipsa invatamantul romanesc. Dar de aici pana la un statalism exclusiv, deci maximalist, este o cale lunga, si nu neaparat de urmat. Printre altele, si pentru ca a o urma ar insemna invalidarea pretentiei – legitime, cred – pe care o formuleaza organizatia in fruntea careia se situeaza profesorul respectiv de a participa, beneficiind de drepturile oricarui cetatean, la semnalarea relelor practici, la propunerea de solutii, ba chiar si la diversele forme de control din teren, ca for al societatii civile.

Fireste, nu este vorba numai despre aceasta. Parteneriatul dintre public si privat ar trebui sa fie functional si chiar este, in destule cazuri, si in Romania postcomunista. La masa de discutii s-ar cuveni sa stea, in cat mai multe ocazii adecvate, nu numai institutiile statului si capitalul particular, ci si reprezentantii societatii civile (ONG-uri, presa, biserici, lideri de opinie etc.). Or, daca lasam totul pe seama statului, in loc sa imaginam mecanisme cat mai functionale si mai eficiente ale punerii in lucru a acestui "triunghi" ce face democratia mai adanca si mai efectiva, implicandu-i nu doar pe functionari si pe patroni, ci si pe ceilalti, cei neinregimentati in vreo forma organizata de activitate utila societatii, riscam sa adoptam in continuare solutii numai partial – sau deloc – functionale. Mai mult decat atat: pentru a redescoperi statul tentacular si carnivor, lasat in urma – macar in intentie – pe 21 decembrie 1989, nu trebuia sa pierdem douazeci de ani; puteam foarte bine ramane pe loc.

Ce e drept insa e drept: statul insusi s-a transformat de doua decenii incoace. A crescut enorm aparatul functionaresc care topeste finanta publica, desi nu prea serveste eficient interesul public. O mult mai mare competenta pare sa o aiba in a-si servi propriile interese, in a "sifona" banul contribuabilului, drenandu-l prin firme complice catre propriul buzunar sau, pur si simplu, irosindu-l. Aplicand solutia statalista si neimplicand si alte instante de evaluare si control, am fi siliti, dupa o vreme, sa chemam alte foruri – internationale, pesemne – sa evalueze insasi prestatia statului. Cred pe mai departe ca fara control nu se poate in nici un domeniu, dar trebuie sa fii atins de o mare naivitate pentru a pune lupul paznic la oi. Un stat corupt, macinat de interese aflate departe de satisfacerea nevoilor cetateanului si ale societatii, nu va putea indeplini corect rolul atribuit lui pana ce nu va fi vindecat de bolile sale.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai