Surprizele mentionate de Andreea Pora ca fiind "darul" primelor alegeri europarlamentare derulate in Romania erau trei: "procentul de 8% obtinut de PLD, prabusirea partidelor extremiste sub pragul de 5% si voturile acordate episcopului Tökes". Lor li s-ar putea adauga, fireste, si altele (de pilda, incadrarea – pentru multi neasteptata – a Romaniei in reactivitatea electorala de tip european, altfel spus, alergarea in pluton, alaturi de alte tari integrate mai demult in UE, sau, la antipod, contrastul dintre euroentuziasmul romanesc generic mereu reconfirmat si interesul moderat pentru primele europarlamentare). Dar, dincolo de rezultatele propriu-zise, intoarse deja de comentatori pe fata si pe dos, raman destule implicatii care merita atentie.

Stagnarea PNL – cu 13,44% – si validarea in Parlamentul European a PLD – cu 7,78% – indica faptul ca, in timp ce liberalii de stil vechi stau pe loc, fostii lor disidenti incep sa acrediteze cu un anume succes o alta formula de liberalism. Indiferent daca aceasta s-ar numi "basesciana" sau ar fi perceputa ca una mai flexibila, mai toleranta cu ereziile, mai "populara" (in sensul unei apropieri de PD), acest succes trebuie pus, probabil, nu doar pe seama charismei stolojeniene, ci si a stilului abordarii problemelor guvernarii: critic si pe fata. Intr-adevar, pentru multa lume, ideea liberala se confunda cu dreptul la libera exprimare nesanctionata, drept care a parut alterat o data cu expulzarea din PNL a actualilor "peledisti". O analiza lucida, oricat de neconvenabila, ar trebui sa ii determine pe vechii liberali sa adopte corectii vizibile in cel mai scurt timp tocmai in directia evidentierii flexibilitatii lor interne. Nu este insa deloc sigur ca formula discursiva a lui Puiu Hasotti, Crin Antonescu sau Ludovic Orban, specializata pe abordari corozive, mai poate fi readusa in matca rezonabilitatii si amenitatii politice.
Pozitia de "cal troian" a PLD-ului permite si exercitii de aritmetica interesante. Daca se va vedea in aceasta formatiune tot o formula liberala, atunci totalitatea procentelor PNL si PLD va putea fi interpretata ca adevarata optiune a momentului pentru liberalismul inteles intr-un sens cuprinzator. Cele circa 22% se apropie, intr-un asemenea caz, de procentul de 23,11% al PSD, indicand ca majoritatea celor care s-au ostenit sa-si exprime prin vot optiunile s-a impartit intre optiunea in favoarea popularilor (locul I, destul de apropiat de ceilalti doi competitori principali, cu numai 28,81%), a social-democratilor si, respectiv, a liberalilor.
Multi vor fi insa de parere ca sentimentele de iubire ale PLD fata de Traian Basescu prevaleaza asupra oricarei doctrine, caz in care voturile exprimate pentru Stolojan si ai sai ar trebui contabilizate – asa cum a facut mai toata lumea – in dreptul PD. Nu este insa deloc sigur ca in raport cu terti PLD-ul va ramane neclintit in preajma presedintelui, mai cu seama daca popularitatea acestuia va cunoaste o scadere severa, poate anuntata de rezultatele neconcludente ale referendumului.

Caderea sub limita de acces in PE a formatiunilor politice adverse, dar inrudite – ma refer la formula vadimiano-becaliana, adica la PRM si PNG –, simultan cu promovarea candidatului independent Laszlo Tökes, nu vorbeste atat de mult de convertirea romanilor la democratie si imposibilul divort al maghiarilor de propriul ultranationalism. Daca alegerile nu erau pentru legislativul comunitar, ci pentru al nostru, se prea poate ca lucrurile sa fi stat altfel. Majoritatea alegatorilor a parut insa incapabila sa isi actualizeze in minte propriul statut, anume cetatenia europeana, ramanand cantonata in preocuparile mai concrete si de mai mult timp exersate ale drepturilor si indatoririlor implicate de cetatenia romana. In aceste conditii, in care celor mai multi dintre noi PE le apare ca fiind o institutie indepartata si ornamentala, nationalistii romani nu s-au omorat cu propulsarea propriilor tribuni in arena policroma populata cu europarlamentari, in timp ce maghiarii nu s-au simtit chemati sa transeze conflictul dintre episcopul ce candida independent si UDMR, socotindu-se, pesemne, ca si protagonistul opozitiei maghiare la Ceausescu merita dreptul la voce in inaltul for. In treacat voi observa ca Laszlo Tökes este unicul personaj de prim-plan in evenimentele din decembrie 1989 pe care Romania il trimite in Parlamentul European, gest de rezonanta simbolica si semnal de continuitate ideala, dincolo de evolutiile omului si peste zarva triviala a scandalului politic dambovitean. Adaug ca optiunea electoratului maghiar, deopotriva indreptata catre UDMR si principalul oponent al acestuia, cel in jurul caruia s-a grupat UCM, da si ea seama de un instinct democratic, cel putin la fel de pronuntat ca si acela care i-a impins pe extremistii romani triumfatori de mai ieri in afara jocului europarlamentar.
Altminteri, ce va fi mai departe vom mai vedea.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai