Dispreţul nostru îi întăreşte

de Cristian Ghinea , 16 august 2011
ghinea

Am participat săptămâna trecută la Forumul „România Jună", un eveniment organizat de Liga Studenţilor Români din Străinătate. Am moderat atelierul numit „Democraţie şi Justiţie". Formatul evenimentului presupunea ca tineri de excepţie să discute principalele probleme ale României, aşa cum le văd ei, apoi să se organizeze şi să propună ceva principii de acţiune, totul organizat pe mai multe ateliere (pe lângă democraţie, au mai fost ateliere privind educaţia, sănătatea, cultura etc).

Am avut deci ocazia să conversez cu vreo 20 de tineri exce-lenţi. Educaţi atât în ţară, cât şi în străinătate, elementul care mi s-a părut că îi diferenţiază era voluntarismul, dorinţa de a schimba ceva. Când a fost vorba să articuleze problemele şi soluţiile României, s-au orientat spre mai multe: lipsa de civism, amestecul între politică şi administraţie, faptul că politicile sunt decise fără a avea la bază date solide, lipsa de transparenţă şi de responsabilitate a tribunalelor, politizarea presei şi a societăţii civile etc. Să-l ascult pe fiecare a fost un exerciţiu de optimism, pentru că e mereu mai bine să stai de vorbă cu oameni frustraţi care se gândesc la soluţii decât cu oameni care au ajuns la concluzia că „aşa e în România" şi nu e nimic de făcut.

Totuşi, când turul de masă s-a terminat, am simţit o lipsă majoră: politica. Le-am spus-o şi în faţă, aşa că îmi permit să repet public: aveam acolo, în jurul mesei, o colecţie de oameni tineri, activi, bine pre-gătiţi şi fiecare dintre ei s-a ferit ca de dracu' de cuvintele „politică" şi „partide". Şi totuşi, eram la atelierul despre democraţie. Nu s-a inventat demo-cra-ţie reală fără partide. Toate problemele expuse de ei mai înainte erau, fiecare în parte, câte un simptom al unei probleme de fond: partidele româneşti şi modul în care arată ele. Fără partide funcţionale şi solide nu poţi avea nici administraţie bună, nici politici bazate pe date solide şi degeaba ai societate civilă bună, pentru că nu acolo se iau deciziile.

Atelierul de „Democraţie şi justiţie" de la „România Jună" reproducea o problemă de fond a elitelor din România: oroarea faţă de politică. Am fost crescuţi, am socializat în antipolitică. E o ruşine să faci politică. Dacă faci politică e musai că eşti corupt, ca ai ceva intenţii ascunse. Divertis, Caţavencii, puţinele piese de teatru care se ocupă de politică, revistele culturale - toate ne-au învăţat sistematic că oamenii deştepţi nu au altă poziţie legitimă decât să fie dezgustaţi de politică. Întregul nostru cadru de relaţionare la spaţiul public presupune că politica e ceva scârbos de care trebuie să te fereşti. De fapt, am renegat politica din spaţiul public obişnuit, suntem noi, oamenii oneşti, şi sunt ei, politicienii mizerabili, în altă parte. Ne place să credem că trăim în ţări diferite, ba chiar pe planete diferite.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu caut să justific partidele româneşti. Am scris aici că sunt organizate după nişte reguli putrede şi că sunt mai degrabă reţele de clienţi decât instituţii politice. Ba chiar am început aici în „România liberă" şi pe

Contributors.ro o dezbatere despre posibilitatea creării unui nou partid, care a făcut valuri şi încă mai primesc scrisori şi email-uri de la persoane care aproape mă somează să fac partidul nou, pare-se că m-am potcovit cu un fel de obligaţie morală în acest sens. Întreaga dezbatere lansată de mine avea la bază ideea simplă că partidele noastre sunt prost croite şi nu mai pot fi redresate. Deci nu am nevoie să fiu convins că avem o problemă cu partidele. Împărtăşesc pe deplin oroarea faţă de aceste partide. Dar stau şi mă gândesc: la ce ne duce antipolitica? Au trecut 20 de ani de când Divertis face mişto de politicieni şi de politică. Au trecut 20 de ani de când antipolitica este automat atitudinea de bon ton. Ce am realizat?

Care este prezumţia de bază? Ce vrem să realizăm prin antipolitică? S-ar zice că prezumţia sună cam aşa: noi, oamenii de bine, suntem scârbiţi de politicieni şi politică, deci la un moment dat aceşti politicieni vor realiza ce jeguri umane sunt şi ne vor lăsa în pace, vor lăsa locul altora mai puri. Nu aceasta este ideea? Dar care alta poate fi? Ce vrem să realizăm prin scârba faţă de politică?

Nu mi-e clar ce vrem să realizăm, dar vă spun ce obţinem în practică: o selecţie negativă îngrozitoare. Gândiţi-vă puţin la situaţia povestită mai sus: 20 de oameni excelenţi, voluntari, activi, tineri, cu un viitor profesional cel mai probabil strălucit, toţi vor să se implice, toţi vor să schimbe România. Şi toţi evită politica. Nu ştiu dacă nici unul dintre ei nu nutreşte ambiţii politice, dar cert e că presiunea socială, norma naturală a grupului a acţionat împotriva implicării politice. Când le-am spus că nu vor schimba nimic dacă fug de politică, am produs rumoare, pur şi simplu erau setaţi pe ideea implicită că politică e mizerabilă şi nu e pentru ei. Atunci pentru cine este?

Tocmai aici e problema: dacă tinerii aceştia fug automat de politică, cine rămâne să facă politică? Cei mai coruptibili, cei mai însetaţi de puterea pentru putere. Făcând din politică un mediu ostil, mizerabil, asocial, o lăsăm la dispoziţia celor mai venali sau celor care pur şi simplu nu pot face altceva în viaţă decât să frece clanţa la partid pentru a le pica vreun job. Un job din care ne vor conduce.

Mai rău chiar: prin antipolitică nu facem decât să le întărim puterea. Ne plângem că ne fug tinerii buni din ţară. Este exact ceea ce convine sistemului politic actual. În „Dilema veche" de săptămâna asta public un text al lui Ivan Krastev despre Rusia, unde el explică lipsa de rezistenţă împotriva lui Putin prin simplul fapt că ruşii pot călători liber în afara ţării. În timpul URSS, spune Krastev, singura şansă la o viaţă mai bună era să te lupţi să schimbi regimul, pentru că nu puteai fugi. Ei bine, acum ruşii pot fugi, iar cei mai buni dintre ei pleacă. Plecând cei care ar putea să fie coloana vertebrală a democraţiei, regimul lui Putin este, de fapt, întărit. Nu vreau nici pe departe să zic că avem un regim ca în Rusia. România este o democraţie. Dar comparaţia merge la un nivel mai puţin dramatic: prin antipolitică, scoatem din viaţa politică pe cei mai buni dintre noi, ne autocastrăm permanent. Trăim cu iluzia că milioanele de români care au plecat (la muncă sau la studii) se vor întoarce şi vor schimba sistemul. Nu se vor întoarce, iar sistemul este întărit de plecarea lor.

Nu am nici o soluţie concretă la problema asta. Nu mai cred în partidele actuale, dar nici o altă soluţie nu poate schimba, de fapt,  sistemul decât una politică. Am pus aici pe hârtie nişte gânduri provocate de povestea mea personală de la „România Jună". Antipolitica este un sentiment îndreptăţit care ne uneşte, un instrument de socializare care ne face realitatea suportabilă: de o parte - noi, oamenii oneşti, de altă parte - ei, politicienii corupţi. Ne simţim mai bine, ne simţim răzbunaţi, dar de fapt ne închidem orice uşă de ieşire din situaţie. Alegem să fugim. La propriu - din ţară - sau simbolic - din politica ţării. Soluţia la politica proastă este o politică mai bună. Antipolitica noastră nu face decât să întărească politica lor proastă.  

 Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene

Comentarii

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook