Nu pot înțelege climatul de ipocrizie și indolență totodată în care se desfășoară discuția despre doctoratele lui Victor Ponta sau Olguței Vasilescu. Nu trec două zile în România fără ca vreo persoană să mă abordeze să îmi spună că ar vrea să facă un doctorat sau să mă surprindă cu știrea că are deja unul (la mulți nu aș fi ghicit). În inboxul meu primesc adesea apeluri din toată lumea, într-o engleză deseori stângace, așa că am obișnuința aplicațiilor ciudate: Dear Professor, pls let me know how to get title with you. I am Director of Financial Office in Ruritania and very interested in corruption (sic). I read all your work and you are the ideal person to advise me on the best strategy for Ruritania.
În schimbul strategiei la care l-aș sfătui pe respectivul (nu pot da nume de țări, dar presupuneți dvs pe unde se află ele), desigur pe banii Ruritaniei, ar trebui să fac și eu un singur gest: să fac doctor pe respectivul șef al fiscului sau agenției anticorupție, după caz, că, dat fiind profilul meu academic, cam cu zona asta mă aleg. Pe studenții mei din lumea dezvoltată, în schimb, mai ales pe cei foarte buni, adesea îi rog eu să ia în considerare că ar putea face o teză doctorală. Crescând într-o lume mai modernă, în care statutul nu mai are importanța covârșitoare din lumea românească sau subdezvoltată în general, și în care oamenii sunt judecați după ce fac, nu după ce poziție ocupă, ei iau în considerare doctoratul exact așa cum trebuie luat: ca o cale spre viața pur academică, spre predat, scris note de subsol, aplicații la granturi, lucrări referate la jurnale și așa mai departe. Ei știu la fel de bine ca și mine că au capacitatea să scrie teza. Ce nu vor este să fie împinși pe calea unui tip de viață la vârsta când au atâtea alte opțiuni în lumea largă. Vrei să devii profesor sau cercetător? Merită să faci un doctorat. Dacă nu, nu ai de ce, și într-o lume normală nimeni nu te va privi ca pe o creatură inferioară pentru că nu ai doctoratul. De asta, dragi cunoscuți, unii foarte onorabili din România, nu mai plănuiți să faceți doctorate dacă nu vreți să vă dedicați viața cercetării sau ați trecut demult de vârsta când această perspectivă mai era realistă. Eu oricum vă prețuiesc (sau nu) pentru cum vă purtați, nu pentru doctoratul vostru.
După cum am scris repetat în unele cărți ale mele, societatea românească se comportă ca o societate țărănească, în care statutul este principală sursă de prestigiu și influență: averea vine pe locul doi. Această trăsătură a fost exagerată sub comunism, când averea nu era permisă, și statutul s-a dilatat până la a ocupa tot spațiul de legitimare al ierarhiei sociale, care, desigur, nu a dispărut, ci s-a metamorfozat. În nici o altă societate diferența dintre cine avea o diplomă și cine nu avea nu a căpătat asemenea proporții (în filmul lui frate-meu, Occident, familiile de doctori discută cu îngrijorare perspectiva ca moștenitorul să ia pe cineva ai cărei părinți nu au facultate). Importanța conferită diplomei crează motivații pentru ca aspiranții la statut să aspire la diplomă, deși ceea ce îi interesează e statutul, nu diploma, certificatul, nu conținutul său. Acesta e fondul fabricilor de diplome și industriei doctorale românești, care sunt un fenomen de masă, nu unul izolat. Mulți șefi de poliție, mulți președinți de tribunal, mulți directori de școală și inspectori șefi, de fapt toți care au posibilitatea, se vor face mai devreme sau mai târziu doctori, vor accede în comunitatea noastră academică. Presiunea pe care o pun acești aspiranți pe sistem e foarte mare.
Sistemul este, la rândul său, praf și pulbere. Nu au existat nici resursele, nici priceperea ca studiile universitare să evolueze de la stilul autoritar și clasic de sub comunism la un sistem postmodern. Reformele așa zise Bologna, adoptate ad litteram și implementate de-a dreptul prostește de entuziaști care au văzut în ele prilejul de a-și avansa carierele proprii (și care au condus educația post-comunistă, cu scurte întreruperi, sub patru regimuri și trag de uși la Klaus Johannis) au făcut ca singurul ciclu de oarecare calitate, primul, să fie tăiat la trei ani, au adăugat niște pseudoprogame, adesea improvizații fără resurse, denumite master și au împins studenți foarte tineri, care adesea lucrează să se întrețină, în ciclul doctoral, pretins la zi și cu cursuri, dar din lipsa resurselor și cadrelor, adesea tot o improvizație. Banii din POSDRU au mai adus puțin aer nou, scoțând în evidență însă și aspecte paradoxale: studenții POSDRU trebuiau să publice până la susținerea tezei, ca lucrări referate ISI, mai mult decât au reușit, în medie, îndrumătorii lor de doctorat în întreaga carieră. Pentru că, pe lângă organizarea proastă și pretențioasă, pe lângă subfinanțare, societatea de statut are, desigur și o ierarhie falsă dar foarte autoritară. Îndrumătorul de doctorat, în România, e un zeu de proporții locale, și riscă să fie un impostor. Riscul este mic în cazul materiilor științifice, care funcționau relativ normal și sub comunism (deși cu pile, etc) și enorm în cazul materiilor politice reinventate după 1989: economia, dreptul, științele sociale și umane. Și cum impostorul nu e întreg dacă nu e și monopolist, legile și regulamentele sunt interpretate la noi astfel ca doar unii să fie îndrumători de doctorat, deși orice profesor care și-a trecut doctoratul și publicat teza, regulă internațională, ar trebui să poată îndruma doctorate. În chestionarul de evaluare al universităților aplicat de coaliția pentru universități curate introduceam, ca atare, niște indicatori foarte comici care s-au bucurat de mare trecere la Banca Mondială, cum ar fi: există măcar o lucrare ISI per școală doctorală, adică a grupului de profesori cel mai tare din facultate? Numărul de lucrări ISI (sau citări Google Scholar) se corelează cu vârsta (că, dacă trăiești mai mult, scrii mai mult, nu neapărat mai bine, etc). A luat vreodată un student doctoral un calificativ mai modest la vreo teză? S-au găsit vreodată probleme de etică (dacă nu, e cert că nu s-au căutat). Finalmente, evaluatorii erau instruiți să ceară procesul verbal al ultimei ședințe al comisiei de etică- obligatorie, că SNSPA, deși pe atunci una din tipicele universități corupte din țară, produsese demult un regulament de etică, alibiul perfect cu care s-a înțolit tot sistemul. La multe universități nu exista nici un proces verbal: altele se adunaseră să mustre pe cei care criticau starea de fapt, nu pe corupți și plagiatori.
Atunci când a fost scos la iveală faptul că Victor Ponta își compilase teza de doctorat din diverse cărți și broșuri, inclusiv de la membrii propriei comisii, am atras atenția că nu vom schimba nimic dacă ne mărginim la un caz pur politic. Nici nu voia nimeni să schimbe nimic: numai să îl lovească pe Ponta. Azi cazul revine în atenție datorită gestului incalificabil al premierului de a semna singur o ordonanță de urgență care îl privește doar pe el prin care să devină iarăși om onorabil, renunțând la titlul de doctor. Nici dacă se temea că îl vor duce iarăși dușmanii în penal nu trebuia să facă așa ceva. Cazul Olguței Vasilescu iarăși nu e o concidență. Raportul asupra tezei ei era de un an la Comisia de Etică a Universității București. Referenta este de încredere: dar referatul nu mă convinge că teza Olguței Vasilescu este altceva decât obișnuitul subprodus al doctoratului în sociologie de la anumiți îndrumători. Dacă nu era Olguța cine este, nimeni nu ar fi verificat-o măcar. Membrii comisiei ei, soții Zamfir, plus un îndrumător profesor de socialism științific înainte de 1989 au făcut mulți alți doctori- ia să-i luăm pe toți la mână. Că la mijloc este întrebarea sociologică: la câte teze de la ASE, sociologie sau drept producția sub standarde academice e de fapt regula, nu excepția? Și o anchetă adevărată ar încerca să stabilească dacă la anumiți îndrumători fenomenul e mai frecvent: hai că nu trebuie DNA să corelăm cu damigenele și porcii de Crăciun și ce se mai poartă, că sunt în urmă eu la capitolul daruri. Nu am nimic cu astea trei specialități, doar că veni vorba, la științe politice, administrație, comunicare ar fi și mai catastrofal, acolo optzeci la sută din unele catedre sunt de impostori, și prin natura meseriei superconectați politic, populează toate ministerele și fac exit polluri. Asta e discuția reală, nu cea despre „autoplagiat” pe care ziariștii care îl discută nici nu îl înțeleg, neavând idee de practica academică.
E cazul, măi luptători cu etica universitară, să fiți ceva mai sistematici și să ridicați la nivel de politică lupta cu standardele, nu să trăiți liniștiți în acest sistem și să vă activați numai când e politic dezirabil. Câteva propuneri simple: să îndrume doctorate doar doctorii universitari care au un număr acceptabil (las la latititudinea voastră- puneți-l jos, dar nu la zero) de lucrări internaționale, să se aplice această regulă tuturor astfel ca să nu mai avem baroni universitari. Acolo unde nu există suficient capital de lucrări referate ale îndrumătorilor să nu se poată face școli doctorale decât cu prezența de îndrumători dubli cu alte universități (din țară sau străinătate) sau să nu se facă deloc. Mă înfior când mă gândesc că avem doctori în drept constituțional, comunicare socială, mass media sau politici publice, făcuți de comisii întregi cu zero lucrări referate și zero citări. Să facem accesibile toate lucrările electronic sau în bibliotecă, să introducem cursuri de scris academic, să fie reevaluate toate școlile doctorale legate de scandale de plagiat, să se retragă dreptul la îndrumare al unor îndrumători care, evident, nu citesc tezele (și ca membri în comisie noi scriem referate nu n pagini în care semnalăm probleme pagină cu pagină, o teză ca a lui Victor Ponta nu e posibilă decât dacă toată comisia e o fraudă). Să se desființeze comisia de la minister care validează teze, că nu au găsit niciodată o teză în neregulă și adaugă un obstacol birocratic tipic inutil. Să nu mai publice marile edituri din România cărți pretins academice fără referate anonime și fără aparat critic, că noi vorbim doar de plagiat, dar câte idei din best sellerurile gândirii naționale sunt de fapt ale altora, că autorul nu citește și nu citează pe nimeni- plagiatul e doar un fel de pată de motorină într-o baie de ulei, așa e calitatea academică la noi. Să nu se mai accepte ca lucrare nici un fel de autopublicații, de la edituri neacademice la ONGuri, unde geme de experți autovalidați. Să se retragă dreptul de a îndruma doctorate generalului Gabi Oprea, vicepremier, că după premier cine știe pe cine mai face doctor. Are el atâtea alte activități lucrative să-i ocupe timpul, mai pune antizăpezi, pescuiește oameni din lac sau face poduri pentru pietoni peste drumuri naționale.
Ca să dau o mână prietenească de ajutor, SAR va mai organiza o ediție a Universităților Curate, adaptată timpului. Aștept însă voluntari, că dacă voi nu vreți să vă salvați, nu poate nimeni din exterior să vă ajute. Scrieți Andreei Petruț la andreea.petrut@sar.org.ro. Despre edițiile precedente ale acestui program puteți citi aici și aici.
