La inceputul acestui an credeam, in naivitatea mea, ca Dinu Patriciu ar putea fi tentat sa-si transforme candva potenta comerciala intr-un avantaj electoral – eventual chiar in vederea lansarii unei candidaturi prezidentiale. Intre timp m-am lamurit: in cadrul unui interviu acordat Evenimentului Zilei, domnia sa a precizat ca percepe Presedintia Romaniei mai degraba ca pe un aspect derizoriu. Ce-i drept, nici statul roman nu mai este la fel de atractiv ca odinioara – dupa ani de devalizari ale postcomunistilor si terapia de soc prescrisa de UE, Romania a ajuns o epava pe care nici piratii somalezi nu s-ar mai obosi s-o captureze. In astfel de conditii, motivele pentru care omul de afaceri prefera o croaziera pe propriul iaht potentialei calatorii pe darapanatul vaporas romanesc sunt lesne de inteles.

Oricum, viziunea sa inglobeaza o tara fara politica. "Cred ca oamenii (…) au nevoie de inexistenta politicii, de iesirea politicii din viata lor, sa fie lasati in pace", dixit Patriciu. Magnatul invoca astfel imaginea cetateanului pasiv, perfect multumit a nu-si baga nasul in oala chestiunilor mai serioase atata vreme cat dispune de niscaiva divertisment, hrana si curent. Viziunea nu este una noua – Ion Iliescu a schitat-o inca din 1990, iar in prezent vechiul refren este fredonat atat de des in politica, mass-media si sectorul judiciar incat tinde sa devina un veritabil concert vocal-simfonic. Judecatoarea Dana Garbovan cita, zilele trecute, cu seninatate din aceasta "doctrina Patriciu", denuntandu-l pe Traian Basescu pentru ca "asmute practic restul categoriilor sociale asupra judecatorilor". Tabloul creionat de magistrat este cel al cetatenilor manati de colo-colo ca o turma de oi de marinarul diabolic ce se pretinde cioban.

Doamnei judecator nu i-a trecut, aparent, prin cap ca exista destui romani capabili sa-si formeze si singuri o opinie despre verticalitatea intalnita in breasla ei – ca doar ajunge o simpla recapitulare a verdictelor judecatoresti, pana in prezent profund ingaduitoare cu oricine aflat la varful puterii. Totusi, Patriciu considera jocul politic suficient de important pentru a fi preocupat de identitatea viitorului locatar de la Cotroceni: omul trebuie sa fie, desigur, cel potrivit, desi nu isi doreste sa fie el acela. La acest capitol reiese de altfel limpede ca din punctul de vedere al intervievatului regulile stabilite odinioara de Ion Iliescu au fost si raman cele de aur – trebuie ca electoratul sa perceapa orice scrutin ca pe o pomana generalizata, cu ocazia caruia este norocit fie cu lemne de foc, fie cu ulei, zahar, peste etc. Efortul lui Patriciu de a prezenta debutul postcomunist al lui Ion Iliescu intr-o lumina cat mai favorabila si toleranta este o mostra de curaj aproape nebunesc.

Astfel, mineriadele "sunt o expresie a sistemului care incepuse sa se reformeze". Sa intelegem deci ca in 1990 Iliescu se afla intr-un soi de miscare spirituala de autodescoperire? Daca Patriciu mai dadea nitel frau liber dispozitiei sale lirice, ajungea sa-l compare cu un adolescent ce tocmai isi traia prima experienta a libertatii proaspat descoperite – adica a spart omul cateva capete, a mai distrus si niste bunuri publice sau private, dar in cele din urma i-a venit mintea la cap si a apucat-o pe drumul cel bun... Nu importa, precum se vede, ca tocmai acea atitudine a liderului postcomunist a determinat cele mai luminate minti romanesti sa paraseasca tara grabnic si definitiv; nu mai conteaza ca dupa acest exod Iliescu a avut grija ca politica autohtona sa ramana una lipsita de valori spre a evita aparitia vreunor rataciti dornici sa-si puna aptitudinile in slujba binelui public.

Exista, desigur, in continuare destule minti breze, dar ele s-au vazut, de regula, nevoite sa imbratiseze etica iliesciana, in conditiile in care doreau sa avanseze cat de cat in viata. Dinu Patriciu a fost printre primii care au inteles regula jocului.
Marturisirea sa publica cu privire la adoptarea viziunii iliesciene a fost un gest neindoielnic chibzuit. Se apropie, probabil, ziua in care arhitectul Romaniei contemporane va avea parte de un mausoleu ridicat in onoarea sa, urmand ca Dinu, Crin sau Radu Duda sa ii cante in voie osanalele pentru a fi calauzit tara pe calea adevaratei reconcilieri.

Serenitatea celor ce domnesc astazi peste marea scena nationala este de-a dreptul stupefianta – toti par pe deplin convinsi ca cetateanul de rand poate fi aburit continuu cu alte si alte povesti despre trecutul lor recent. Singurul mod de a impiedica instaurarea unei politici vide exceptand dezideratul bogatiei si puterii ramane punctarea explicita a unui set de etici si valori care ar urma sa constituie fundamentul unui stil mult optimizat de conducere a tarii. Pentru Traian Basescu, un asemenea pas s-ar putea dovedi, de-acum, tardiv. Dar pentru Romania el ramane unul inevitabil – altfel tara va sista sa existe sub aspectul formei consacrate de comunitate nationala.