Curtea Europeană de Justiţie a dat de pământ cu taxa de înmatriculare a guvernului Tăriceanu. Instanţa europeană a fost sesizată cu această chestiune de către Tribunalul Sibiu, la rândul său sesizat într-un proces al unui român care îşi luase maşină second hand din Germania în anul 2008. Cum legea europeană poate fi aplicată de orice instanţă de pe continent, procesul a fost acceptat în România, dar apoi instanţa a preferat să recurgă la cea europeană.

Pronunţarea arată ce am scris negru pe alb în ziarul de faţă la vremea respectivă, nu pentru că eram de partea lui Băsescu şi contra lui Tăriceanu (care totdeauna mi-a fost simpatic - românii pur şi simplu nu pot înţelege că există şi un nivel deasupra celui primitiv în care critici oamenii din motive personale), ci pentru că era clar că legea avantajează industria şi importatorul român de automobile noi (ca dl Tăriceanu însuşi). Şi asta a fost şi decizia Curţii, deşi urmează un adevărat infern al implementării acum, statul român fiind suficient de nesimţit ca să nu dea din iniţiativa lui banii înapoi oamenilor.

De atunci am auzit pe faţă chemări de la cel mai înalt nivel ca să favorizăm afaceriştii români faţă de cei străini, iar lista lucrărilor publice de infrastructură arată că de vreo patru ani încoace companiile europene merg dezastruos, iar cele româneşti au luat piaţa de lucrări de stat şi se bucură de profituri de 30-40% în plină recesiune a sectorului construcţiilor. Ultimii supravieţuitori, francezii de la Colas, tocmai au fost daţi afară de Anca Boagiu. Văd că s-a acreditat serios ideea că avem o oarecare îndreptăţire să favorizăm pe ai „noştri", faţă de ai „lor", deşi asta e şi ilegal, şi imoral. Cine sunt „ei"? E vorba de europeni, de oamenii care din taxele lor ne fac pe noi al patrulea stat în ordinea profitului căpătat de pe urma lor din Europa? Pentru că acolo am fi dacă am reuşi să ne cheltuim banii alocaţi nouă, al patrulea stat în ordinea profitului, numai pentru că suntem proşti şi corupţi plătim din 2007 încoace mai mult la bugetul comunitar decât aducem.

Aceasta nu e singura eroare de guvernare care a fost la vreme expusă în spaţiul public drept o greşeală. Guvernele din România nu mai au de mult scuza lipsei de expertiză când fac ceea ce numim greşeli pur şi simplu. Alţii sunt experţi pentru ei. Dar nu îi interesează, pentru ei oricum fac un profit pe termen scurt, şi va fi alt guvern acolo să dea socoteală. În plus, sunt abrutizaţi de televiziune, care, pe de o parte, e partizană, şi oricum te critică sau ţine cu tine orice ai face, iar pe de alta e neprofesionistă, şi face imposibil să discerni chiar lucrurile cele mai clare (şi nivelul de cunoaştere în România e scăzut faţă de probleme elementare cu care omul mediu occidental e educat; analiştii prezenţi pe ecrane, de orice culoare politică, de la Florin Iaru la Andrei Cornea, nu au informaţia măcar la nivelul unui cititor mediu al Financial Times, lăsând deoparte instrumentele de interpretare). Dar guvernul are de unde afla. Chiar de la TV, pentru că în emisiunea lui Guran de pe TVR sau la Monney Channel faptele abundă. Ne citeşte pe noi, are Ziarul Financiar, Banca Mondială, chiar Financial Times. De altfel, eu nu mă refer doar la acest guvern, Boc 2, ci şi la Boc 1, şi la Tăriceanu 2, şi la viitorul guvern al lui Victor Ponta, pentru că văd că am ajuns să nu mai înţelegem sau să acceptăm nici lucrurile cele mai elementare.

E elementar că nu există nici o convergenţă între cele două obiective ale politicii publice, cel al austerităţii, pur şi simplu pentru că suntem îndatoraţi şi în deficit, şi cel al reformei diferitelor sectoare. Austeritatea, adică tăierea fără discernământ din zone în care oricum suntem subfinanţaţi, cele sociale, poate fi argumentată ca măsură de scurtă durată ca să nu intrăm în faliment. Dar nu cu argumente ipocrite, cum că reformăm sistemul sanitar, şi nici dând vina pe oamenii de la baza piramidei, când ce a eşuat e politica de sus în jos, care a dus la reducerea numărului de contribuabili, sau politica ministerului şi a Casei de Asigurări, opera mai multor guverne la rând. Cum se poate să argumentăm fără jenă ce mare stat social avem, când raportul cheltuielilor noastre publice e invers decât într-o ţară ca Suedia.

Asistenţă socială minimă, în schimb investiţii şi fonduri discreţionare, bani de patinoare şi salarii de miniştri la şoferii companiilor de stat, la noi. Pe dos, la suedezi. Acela e un stat social: al nostru e un stat de muls, dar nu de către falşii handicapaţi sau alţi ţapi ispăşitori. Cu toate că aceste date se găsesc, de la Eurostat la rapoarte ale unor institute româneşti, în medii serioase de la noi lumea continuă să bată câmpii pe tema asta. Cine e cu guvernul, mai înţeleg, dar şi opoziţia e aşa deşteaptă că interpelează guvernul că unde sunt banii de investiţii. Strategia asta cu dezvoltarea economică pe baza investiţiilor de stat a dus la ţări cronic nedezvoltate în lumea a treia şi guverne capturate de elite de pradă, am rămas ultimii idioţi în curs de dezvoltare care o mai încearcă. Cu toate astea, nici o vorbă despre asta în spaţiul public românesc, stânga şi dreapta noastră nu par să aibă diferenţe de vederi.