Când fostul președinte Traian Băsescu folosea în mod peiorativ cuvântul “dottore“ împungându-l pe Victor Ponta și al său titlu de doctor în drept, lovea, vrând sau nevrând, într-un sistem complex de sifonare a banilor și a titlurilor universitare. Un sistem care a compromis buna-credință și hărnicia intelectualilor adevărați, permițând imposturii să ocupe, atât ca poziție socială, cât și ca imagine, locurile elitei adevărate din so-cietatea românească.
Într-o lume normală, universitățile promovează valoarea, sunt clădite pe baza meritocrației, iar titlurile universitare sunt obținute cu multă, foarte multă trudă. Titlul de doctor este o recunoaștere a unei acumulări științifice deosebite, care stă, de fapt, la baza progresului științific. Fie că ne referim la doctoratele din universul medicinei, fie că ne referim la cele din zona dreptului sau a limbilor străine, lucrurile sunt la fel. Studiezi, muncești, faci cercetare, îți aduci contribuția proprie, iar apoi demonstrezi în fața unei comisii de specialiști recunoscuți că meriți să te ridici la nivelul de doctor. Sau la nivelul oricărei poziții de pe scara valorilor, înțelegând că scara valorilor nu este accesibilă oricui (nici nu este nevoie, succesul în afaceri, de exemplu, nu ține de nivelul universitar), iar cei care aleg să parcurgă acest drum știu și își asumă dificultatea și responsabilitatea acestuia.
Dar nu trăim într-o lume normală nici din acest punct de vedere. Statutul de doctor a devenit mai lesne de obținut decât o cravată de marcă, iar impostori de toate felurile se afișează cu aroganță cu această… cravată. A fi doctor este astăzi un moft la îndemâna oricui, iar numărul celor care se împăunează cu titlul este tot mai mare. Dă bine să te afișezi cu un titlu academic, așa cum dă bine să conduci o mașină scumpă. Cum se obține, prin urmare, statutul? Simplu, prin eternul proces comercial de vânzare-cumpărare.
Conduc doctorate în domeniul neurochirurgiei de mulți ani. Fac parte din comisii de specialitate, și nu numai în România. Domeniul acesta, ca, de fapt, întreg domeniul medicinei, permite mai greu tranzacțiile din cauza specificului său. Dar nu este nici zona universitară medicală scutită de comerțul cu diplome, iar consecințele se văd și aici: chiar și în școlile medicale sunt catedre de familie, unde rude, soți, fii sau fiice, cumetri sau verișori împart posturile și catedrele. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar nici să scuz pe nimeni.
Avem un sistem impropriu și incomplet din punct de vedere juridic de promovare a valorilor în universități. Adaug la acestea și lipsa de eficiență a oricărei construcții etice. Dominate de aceiași jucători, comisiile etice, dacă ajung să fie sesizate, sfârșesc de cele mai multe ori prin a se împotmoli. Din păcate, lumea românească este plină de împărați goi, care își plimbă imaginea cu fudulie scorțoasă. Și, tot din păcate, prea puțină lume, deși vede adevărul, reacționează.
Oamenii sunt copleșiți de emfaza celor care și-au cumpărat statut intelectual, care cred că totul li se cuvine, care își imaginează că mințind, furând, plagiind, păcălind pot deveni altceva decât ceea ce sunt: niște impostori. Bolnavi de cultul propriei personalități, acești oameni trăiesc, cred eu, de fapt, o tragedie: ei nu sunt ceea ce vor să pară. Nu știu cât contează pentru ei în viața de zi cu zi acest lucru, dar am convingerea că, ființe umane fiind, au momente, rare probabil, când sunt conștienți de faptul că nu valorează nimic. Că sunt o spoială, că fardul de pe fețele lor acoperă un mare gol.
Dar, poate că mă înșel, iar conștiințele acestor doctori sau profesori care nu au ce preda altora nu funcționează. Poate ei sunt fericiți că simulează, poate sensul profund al vieții lor este această simulare ieftină, dar care ține răsturnată cu fundul în sus schema meritocrației în țara noastră. Ce e de făcut? Cred că este prea târziu și prea complicat să mai ia cineva la mână fiecare lucrare de doctorat. Cine și-ar putea asuma o asemenea muncă de reparație? Se pare că suntem condamnați să mergem mai departe de mână cu impostura. Dar dacă răul făcut poate fi îndreptat doar parțial și cu greutate, aș vrea să ne uităm la viitor. Să punem la punct un sistem fără nepotisme, fără plagiate și cu pedepse grele pentru cei care încalcă normele. Măcar pentru copiii noștri să construim un sistem valid. Sau pentru nepoți.
Într-o lume normală, universitățile promovează valoarea, sunt clădite pe baza meritocrației, iar titlurile universitare sunt obținute cu multă, foarte multă trudă. (…) Dar nu trăim într-o lume normală nici din acest punct de vedere. Statutul de doctor a devenit mai lesne de obținut decât o cravată de marcă, iar impostori de toate felurile se afișează cu aroganță cu această… cravată.“
