Istoria umană a cunoscut crime atroce împotriva oamenilor nevinovaţi după anii 1900. În timp ce uciderea în masă cu premeditare a evreilor de către Germania nazistă cu scopul exterminării acestora în timpul celui de-al doilea război mondial şi omorul în masă a civililor din rândul musulmanilor bosniaci din Srebrenica în 1995, care au fost descrise ca fiind cele mai grave crime pe pământ european de la al doilea război mondial, au fost condamnate de comunitatea internaţională ca genocid, lumea a închis ochii la carnagiul executat de forţele armene în Khojali, oraş sub ocupaţia Armeniei.
Cu 20 de ani în urmă, la 26 februarie 1992, forţele armate armene, cu ajutorul infanteriei 366 a fostei Armate Sovietice, au ocupat Khojali. Khojali este un oraş mic din Nagorno-Karabakh, care este sub ocupaţia Armeniei împreună cu alte 7 regiuni învecinate de peste 20 de ani. În rezultatul anihilării brutale a sute de locuitori nevinovaţi ai oraşului, 613 azerbaidjeni nevinovaţi, inclusiv 106 femei şi 83 de copii, au fost supuşi unui masacru înfiorător de către forţele armene. 25 de copii au rămas orfani şi 130 şi-au pierdut un părinte. 8 familii au fost exterminate, iar 476 de civili au rămas cu dizabilităţi. 1.275 de persoane au devenit ostatici.
Brutalitatea acestor ucideri în masă, împreună cu mutilările produse poate fi pusă pe acelaşi cântar cu cele mai oribile tragedii ale secolului XX. Cu toate acestea, în pofida faptului că tragedia umană de la Khojali a fost minuţios documentată de media internaţională şi cele mai respectate organizaţii internaţionale ale drepturilor omului, precum Human Rights Watch, factorii de decizie mondiali au eşuat în a recunoaşte această crimă oribilă. Dimpotrivă, fiind derutaţi de încercările diasporei armene de a determina recunoaşterea ciocnirilor Turciei Otomane ca fiind “genocid”, prin care politicienii şi liderii acestor ţări urmăresc anumite beneficii, închid ochii la realitate şi adevăr ce poate fi dezvăluit de istorici. Astăzi, statul armean, instigat în mare parte de către diaspora sa, nu poate camufla carnagiul comis împotriva civililor din Khojali având în vedere că autorii masacrului, în mod constant, cu „mândrie” şi în mod ostentativ, şi-au mărturisit public, în diferite ocazii, atrocităţile comise.
În prezent, autorul genocidului de la Khojali, se bucură de adăpostul oferit de guvernarea armeană chiar dacă este căutat de către INTERPOL, Zori Balayan povesteşte despre vandalismul soldaţilor săi în cartea sa „Renaşterea spiritului nostru (Revival of our Spirit)” publicată în 1996, paginile 260-262: „În timp ce intram în casa pe care am confiscat-o (în Khojali, red.), soldaţii noştri au bătut în cuie deasupra ferestrei un copil turc. Soldaţii au tăiat sânii mamei copilului şi i-au îndesat în gură pentru a-i uşura suferinţa un pic. Apoi i-au smuls pielea de pe cap, piept şi burta. M-am uitat la ceas şi peste şapte minute copilul turc a leşinat şi a murit. Am simţit mândrie în suflet pentru că 1% din poporul meu a fost răzbunat.
Apoi Khachatur i-a secţionat trupul în bucăţi şi a făcut la fel cu alţi 3 copii turci. Ca patriot armean, mi-am îndeplinit datoria”. În timp ce răsună cuvintele lui Zori Balayan e greu de găsit un răspuns la întrebarea cum poate spiritul să renască pentru a se transforma într-o bestie.Descrierea actelor sângeroase comise de soldaţii armeni nu se rezumă doar la confesiunile lui Zori Balayan. Povestea lui Daud Kheyriyan, care a fost, de asemenea, implicat în acele brutalităţi, nu este cu nimic mai prejos. În cartea sa, „În numele Crucii…”, publicată de către „Ash-Sharg” (Est) agenţia din Beirut, declară următoarele: „Uneori se întâmpla să mărşăluim peste trupurile neînsufleţite. Pentru a traversa o mlaştină în apropiere de Dashbulag (numele teritoriului ocupat în Azerbaidjan), am pavat o trecere din cadavre. Am refuzat să mărşăluiesc peste cadavre. Dar colonelul Oganyan mi-a ordonat să nu-mi fie frică.
Este una din legile milităriei. Mi-am apăsat unul dintre picioare pe pieptul unei fete rănite având vârsta de 9-10 ani. Picioarele mele şi aparatul de fotografiat erau acoperite de sânge…” Apoi continuă: “… grupul armean «Gaflan» (care s-a ocupat de incinerarea trupurilor neînsufleţite) a adunat 100 de trupuri turceşti (azerbaidjene) şi le-au incinerat iîntr-un loc, la un km de Khojali către partea de vest, la 2 martie… Am văzut o fetiţă de 10 ani, având răni pe cap şi pe mâini, culcată în ultimul camion. Faţa-i era deja de culoare albastră. Dar încă sufla, în pofida foamei, rănilor şi timpului rece. Avea puţină răsuflare. Nu-i voi uita privirea ce lupta cu moartea. Brusc, un soldat pe nume Tigranyan i-a luat trupul şi l-a aruncat împreună cu altele neînsufleţite… Apoi au incinerat toate cadavrele… Mi s-a părut că cineva plângea în focul care acoperea trupurile… Nu am putut merge mai departe. Dar am vrut să văd oraşul Shusha (oraş azerbaidjan ocupat)… Am revenit. Iar ei au continuat lupta în numele Crucii…”
Cititorul va sesiza raţiunea fundamentală din spatele torturilor şi violenţei soldaţilor armeni, după cum a afirmat Daud Kheyriyan. De secole, toate religiile creştine au interzis categoric omorul persoanelor nevinovate. Iisus Hristos şi-a învăţat discipolii să fie toleranţi, chiar dacă se ajunge la ostilitate şi răzbunare, făcând următoarea remarcă: “Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, oferă-i-l şi pe stângul”.
Şi învăţătură islamică nu rămâne în urma predicilor Creştinismului. Uciderea unei persoane nevinovate este echivalentă cu uciderea întregii omeniri conform credinţei islamice.Jurnalistul britanic, scriitor şi expert în problema Caucazului, Thomas de Waal, în cartea sa “Grădina cea Neagră: Armenia şi Azerbaidjan-ul prin pace şi război” (New York University Press, 2003, pp. 169-172), reaminteşte despre confesiunile actualului preşedinte al Armeniei, Serj Sargisian, despre Khojali: „Înainte de Khojali, azerbaidjenii au crezut că e de glumă cu noi, au crezut că armenii sunt oamenii care nu pot ridica mâna la societatea civilă. Noi am fost în stare să distrugem acel «Dreptatea trebuie să triumfe». Comunitatea internaţională trebuie să condamne atrocitatea faţă de civilii azerbaidjeni atât de ferm şi sever după cum este. Pentru că cei morţi nu-şi pot face dreptate, este de datoria celor vii să o facă pentru ei“
