Aparitia postuma a amintirilor lui Adrian Marino risca imediat sa devina numai o sursa de barfa si scandal. Ce a spus Marino despre Plesu si Liiceanu? Ce a replicat Dinescu? Exista riscul ca aceasta aparitie editoriala sa-i discrediteze deopotriva pe autor si pe cei criticati in ea, care nu vor intarzia sa replice. Cu cat cadem cu totii mai jos si aruncam cu mizerie unii in altii, cu atat mai mare multumirea unora. Sper sa fim capabili a lua de la Adrian Marino ceea ce a vrut, de fapt, sa ne lase: o critica necrutatoare, dar perfect justificata, a kitschului, ipocriziei si antioccidentalismului profund care domnesc in lumea noastra in timp ce ne iluzionam ca suntem cititi si europeni. Marino a fost un european convins, constient ca europenizarea este un proces de transformare a Romaniei, o forma de aspiratie, conditionata de efortul de a ne schimba.

Dar amintirile lui – nu le-am citit, nu stiu ce contin – nu ar trebui luate ad litteram si nimeni nu ne obliga sa adoptam toate judecatile lui subiective despre unii oameni. Dar ar fi pacat ca substanta criticii lui sa nu fie inteleasa, pentru ca nu e intemeiata pe ranchiuna lui de a fi fost marginalizat. Ar fi trist ca volumul publicat de editura Polirom sa devina doar un reper al rafuielii meschine intre grupuri culturale care isi disputa influenta si veniturile. In ce priveste viata lui Marino, detinut politic si unul dintre putinii oameni care nu am avut o slujba sub comunism toata viata, oricine crede ca anuleaza parerile lui subiective prin improscarea sa cu noroi se insala.

Sunt convinsa ca cititorii vor citi singuri in extrase din ziare, dar preferabil in volum, ce a avut Marino sa ne lase. Pentru azi, inspirata de un interviu pe Hotnews cu Dan Puric, as vrea sa dau doar un avertisment in spiritul lui Adrian Marino. Imi pare bine ca nu a vazut degradarea accelerata a culturii noastre in anii din urma: caderea de tiraje, marketizarea, provincializarea, degradarea limbii printr-o invazie de traduceri subcalitative si de critica literara vulgarizatoare. Dar vazuse deja destul si era profund oripilat de ambele tendinte principale din cultura noastra actuala. Pentru ca tendinta rationalista, critica si europeana pe care o ilustra el, si ai carei reprezentanti in secolul XX oricum sunt o minoritate, nu are azi decat un numar infim de urmasi – si ma tem ca vor sfarsi toti prin a deveni niste exilati. Am fost de doua ori in Romania in ultimele sase luni, o data la invitatia Bancii Mondiale (douazeci de ani de reforma) si o data la invitatia Reprezentantei Comisiei Europene la Bucuresti (dezbatere despre filmul meu documentar "Unde se termina Europa").

E semnificativ ca institutii occidentale din Romania s-au ocupat mai mult sa ma readuca pe mine la publicul din Romania decat cele romanesti. Adrian Marino a fost primul care mi-a atras atentia asupra acestei diferente de receptare, acum cincisprezece ani, si m-a avertizat ca va creste, nu va scadea cu anii. Lumea nu stie, dar el era cel mai tradus si publicat umanist al nostru in strainatate, desi in Romania a trait mereu la limita supravietuirii.
Razboiul nu se duce la noi, azi, pentru spiritul occidental al culturii romane, o cauza pierduta. Cine e mai aproape de Europa gaseste singur drumul european – asa a fost intotdeauna. Ci intre doua tendinte cu totul neaose. Prima este nationalismul ortodox cultural, care s-a extins cu pretul dezvoltarii accentelor sale kitsch – incat s-a ajuns ca bolnavi mintal scapati de sub autoritatea terapeutului lor (si care nu isi iau medicamentele la vreme) sa tina conferinte publice, sa scrie carti care pot cel mult sa serveasca la diagnostic si sa profetizeze prin interviuri, asta cand nu vin cu propuneri de lege, cerand statului sa faca una sau alta.

Ar fi comic, daca nu ar fi tragic, pentru ca aceiasi intelectuali care au tolerat tendinta asta nu mai stiu acum cum sa vare duhul inapoi in sticla. In democratie, si bolnavii au dreptul sa se exprime, dar ce fel de public e acela care nu deosebeste un parafrenic de un profet? Un public care a pierdut elementarele facultati de judecata critica, ce traieste permanent intr-o lume confuza si obscura, in care vezi gunoierul din spate si crezi ca e un arhanghel.
A doua tendinta este occidentalismul de consum, ceea ce, in "Jurnalul de la Paltinis", Noica numea civilizatia untului. Cred ca nu mai e nici o indoiala ca avertismentele lui nu au servit la nimic si am sucombat mai cu totii acestei civilizatii – chiar Gabriel Liiceanu a facut elogiul BMW-ului si al cremelor de la Occitane. Eu inteleg perfect, ca mi-a luat ani de zile sa nu mai intru in Galeriile Lafayette chiar cand nu am nici o treaba acolo, pur si simplu fiindca nu am avut asa ceva pana la 20 de ani.

Nu inseamna ca Noica avea neaparat dreptate in puritanismul lui – atunci cand dispretuia civilizatia occidentala a untului, echivalata cu abundenta ieftina din Germania de Vest, el ignora elementul de alegere libera de la baza sa, care are o valoare in sine. Desi superficial, consumerismul de stil de viata occidental nu e cea mai rea tendinta a culturii noastre. Numai prietenul meu Ivan Krastev il diabolizeaza intr-un articol in "Prospect", spunand ca riscam ca Revolutia din 1989 sa fi servit doar pentru a permite elitelor noastre sa-si realizeze visul secular: un stil de viata cu totul decuplat de cel al maselor.
Mie mai rau mi se pare faptul ca aceste doua tendinte, duhul si untul, nu par in competitie reala la noi, iar partea lor de intersectie e de un kitsch nespus. Nationalismul nostru cultural nu doar ca traieste perfect cu filosofia de consum, dar a luat forma unei strategii de parvenire sociala. Lupta duhului cu untul nu a ajuns prea departe. Duhul s-a dovedit finalmente la fel de concret ca untul, si abordabil printr-o strategie orala: poate fi inghitit, fumat, carat la purtator si pus in CV. Tanar, iubitor de Dumnezeu si profund roman, caut slujba in diplomatie.

Cine se intreaba cum a devenit Mircea Badea cel mai de succes purtator de cuvant al spiritului critic rationalist din Romania – desi defectele lui sunt la fel de vizibile ca si talentul – trebuie sa inteleaga ca, in satira lui, a ajuns sa fie refugiul celor care nu mai suporta ipocrizia acestei atmosfere culturale. Evident, Mircea Badea nu l-a citit pe Adrian Marino. Poate acum, ca a ajuns pe pagina intai...

Oxford, 10 februarie