Istoria României, citită cu luciditate, chiar și pentru un om ca mine, doar un pasionat de acest domeniu, este, pe lângă momentele de glorie ale vreunui conducător, o succesiune de alianțe, închinări către puteri străine, comploturi, trădări și schimbări de tabere.
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care unise Moldova și Muntenia (Valahia), era constrâns să abdice de o parte a forțelor politice românești. Nemulțumiți de regimul personal pe care domnitorul îl instaurase cu doi ani înainte, liberalii radicali și conservatorii au format o coaliție politică pentru îndepărtarea de la domnie a lui Cuza. Monstruoasa coaliție, cum era cunoscută alianța acestora, a atras facțiuni ale armatei de partea sa, iar în noaptea pe care am amintit-o l-au constrâns să abdice. Câteva zile mai târziu, Cuza și familia sa părăseau Bucureștii cu direcția Brașov.
Ce făcuse Cuza? Au rămas de notorietate reformele acestuia: a secularizat averile mănăs-tirești, a împroprietărit țăranii (Legea rurală), a instituit regimul de impozite – de la impozitul personal la cel pentru drumuri sau pământ –, a reformat învățământul. Sub domnia sa, au fost înființate universitățile de la Iași (prima din țară) și București, s-a construit prima cale ferată din România, care lega Bucureștii de Giurgiu, au fost elaborate codurile justiției.
Lista este mult mai lungă, enumerarea mea nu acoperă tot, dar e limpede că domnitorul Alexandru Ioan Cuza, sprijinit îndeaproape de ministrul și apoi premierul de atunci, Mihail Kogălniceanu, a privit spre Occident și a forțat reformarea sistemului românesc în sensul modelului pe care îl avea în țările dezvoltate din Vest, cu precădere în Franța (codurile legislative sunt de inspirație franceză).
Alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova, la 5 ianuarie 1859, cât și în Muntenia, la 24 ianuarie, în același an, a fost posibilă pe de o parte pentru că marile puteri, după Convenția de la Paris (un fel de Constituție impusă României, dar coerentă prin faptul că stabilea, pentru prima dată, separarea puterilor în Țările Române), au lăsat la latitudinea fiecărui principat alegerea unui conducător. După ce a fost ales Cuza la Iași, unioniștii moldoveni au propus alegerea sa și la București. Pentru că nu au putut să se înțeleagă asupra unui candidat propriu, conservatorii, după ce s-au certat între ei, au susținut alegerea lui Cuza. Cu alte cuvinte, profitând de „fereastra de libertate“ creată de puterile dominatoare în epocă, dar și de neînțelegerile pe plan politic intern, unioniștii au reușit să construiască un proiect valid care a fost și implementat.
Modernizarea României în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a reprezentat un efort puternic de ieșire a țării din starea de feudalitate. Eram și atunci, așa cum suntem acum, în urma progreselor țărilor din Occident și funcționam sub privirea atentă a acestora, dar și a Rusiei și a Turciei. Voința puternică și patriotismul generației de la 1848 au făcut ca Marile Puteri să accepte proiectul Cuza, dar au și dominat tabloul politic intern. Până când a venit momentul abdicării…
Mă uit cu atenție la tabloul politic al ultimului sfert de veac, de după Revoluția de la 1989. Nu pot să nu constat, cu tristețe, că au fost ani marcați de convulsii și de evenimente tragice, așa cum au fost cele din primăvara lui 1990 de la Târgu-Mureș sau mineriadele care au pus o rușinoasă ștampilă pe un popor care tocmai fusese admirat pentru Revoluție. Nu pot să nu notez succesiunea aproape incredibilă și în termen atât de scurt de alianțe politice, rupturi, neînțelegeri și, din nou, de împăcări incredibile. Nu pot să nu îmi amintesc de axa București-Londra-Washington, schimbată apoi cu axa spre Berlin, nu pot să nu constat, din nou, cu amărăciune, că orice reformă în România trebuie impusă din exterior, iar la noi proiectele de guvernare de succes sunt ca și inexistente.
Ce alt exemplu mai bun decât cel al domeniului sănătății aș putea da? Sănătatea s-a „reformat“ an de an, în funcție de agenda nenumăraților miniștri, iar rezultatul fiecărei tentative de reformă s-a dovedit același: sistemul e deficitar, societatea nu beneficiază de servicii medicale de calitate, haosul se manifestă de sus până jos, iar medicii și pacienții (tot mai mulți) își caută împlinirea și, respectiv, vindecarea dincolo de granițe.
După abdicarea sa forțată, Alexandru Ioan Cuza a trăit în exil, la Paris, Viena și Wiesbaden. Doar după moarte rămășițele sale au fost aduse în țară. Atunci, ca și acum, cei buni aleg exilul…
