Criza din educatie nu tine exclusiv de niste ministri incompetenti, de cazurile de profesori corupti si de insuficientul buget alocat sistemului de pregatire a copiilor pentru cariera lor profesionala de maine. Ea este endemica si provine si din lipsa unei analize permanente a capacitatii de innoire si sustenabilitate a ansamblului educational romanesc. La acest exercitiu ar trebui sa participe experti de toate felurile – de la cei guvernamentali, de prin diversele agentii specializate, la cei independenti, acreditati numai de pasiunea, interesul si devotamentul cu care urmaresc fenomenul –, sa aiba un cuvant de spus si dascalii, si inspectorii, si parintii, chiar si copiii, fiecare prin abordari si cu puncte de vedere specifice, sa se produca rapoarte, dar si interpelari, sa se configureze opinii, dar sa aiba loc si mese rotunde, sa nu se lase deoparte nimic din ceea ce ar putea ajuta.

Principala problema la care nu s-a raspuns inca – si care continua sa fie ignorata la nivel oficial – este, probabil, cea surprinsa in intrebarea: "Ce vrea sa fie Romania?". Cand paria pe o dezvoltare "eminamente agrara", cum i s-a spus mult timp, tara noastra avea nevoie de un anumit sistem de educatie. Modificarea intentiei sale de dezvoltare pe termen mediu si lung, care s-a facut simtita in ultima parte a epocii interbelice, cand regele Carol al II-lea a incurajat investitiile in industria grea, ar fi putut produce o reorientare a sistemului educativ de la noi in directia incurajarii atentiei fata de tehnologia industriala, de "stiintele tari" (matematica, fizica si chimie). Dar preponderenta utopismului paseist (privirea spre epoci aureolate din trecut, pariul pe eternitatea satului, idealizarea ritmurilor vietii taranesti si a stilului de viata rural) si etnicist (intelegerea natiunii ca macrocomunitate etnolingvistica si de credinta cu excluderea "strainului" din proximitatea interna) s-a dovedit mai puternica decat nevoia de innoire si prosperitate. Esecul a fost marcant, rasunator si cu consecinte incalculabile pana astazi, politicile antisemite si, in general, antiminoritare (rromii au fost deportati si ei in Transnistria, mai apoi germanii au fost pedepsiti, pentru presupusa lor complicitate cu nazismul, prin deportari in Siberia si Baragan) au compromis orice regandire eficienta si in timp util a sistemului educational propriu.

Turnura a adus-o comunismul, prin copierea obedienta a modelului stalinist (intrarea in competitia industriala, intemeierea unei industrii grele proprii, importarea la oras a maselor taranesti si transformarea lor – inclusiv cu intentia crearii unei baze sociale pentru ideologia partidului muncitoresc unic – in muncitorime industriala). Nefiind urmarea unei dezvoltari organice, inspirata de nevoi specifice stadiului dezvoltarii tarii, procesul a fost traumatic, alienant si incomplet. La nivel institutional insa, PCR a incercat infiintarea de scoli profesionale, de licee industriale, de matematica-chimie etc., ceea ce insemna ca se incerca ridicarea standardului de pregatire in preambulul carierelor profesionale viitoare ale absolventilor. Tot acum s-a limitat drastic analfabetismul si s-a trecut la amplificarea ciclurilor obligatorii, subventionate de stat, ale invatamantului, ceea ce crea premise pentru o mai larga si mai aprofundata pregatire generala si speciala a discipolilor.

Caderea sistemului economic socialist, a pietelor muncii de marfuri ale acestuia si prabusirea socialismului european insusi (1989-1991), ca si salturile tehnologice uluitoare ale ultimelor decenii (in informatica, genetica, electronica s.a.) au obligat la reorientarea dramatica a educatiei de la noi. Dar aici am pierdut masiv viteza si am creat efecte nedorite inca din prima clipa. Ezitarea iliesciana dintre 1990 si 1996 in siajul gorbaciovismului defunct simultan cu libertatile unei dezvoltari neingradite ideologic au avut drept rezultat abandonul scolar, cresterea somajului si expedientele (buticuri, comert haotic, migratia fortei de munca in alte tari), au adus tentatia subcalificarii si au nascut, la celalalt capat, supracalificarea in domenii nesolicitate de mersul ambiguu inainte al societatii romanesti. Dupa douazeci de ani de experimente, suntem tot acolo, singurul slogan notabil fiind cel al alinierii mimetice la Occident. Din pacate, o stim deja pe pielea noastra, voluntarismul, imitatia formala, incapacitatea de a descoperi liniile de forta care leaga trecutul de prezent si de a le racorda trainic si substantial la noul program nu pot feri de esec asemenea politici educationale. Sistemul nostru de invatamant inca nu stie ce face: produce clacasi pentru transnationale? Doreste alimentarea cu oameni calificati a unei economii romanesti cu teluri proprii, chiar daca in acord cu contextul european si global? Vrem o economie postindustriala sau visam la traiul din turism, tranzit si comert? Dorim o resurectie a agriculturii? Sau nu ne pasa si incurajam un mediu economic ultraliberal, de tipul "intample-se orice s-ar intampla" (laissez-faire)?