Decizia Israelului de a trimite o echipă de comando să atace o flotilă de activişti propalestinieni a fost brutală. Uciderea a nouă civili de către aceşti soldaţi a fost una dintre consecinţele teribile ale acestei decizii. Baricada Israelului din Gaza şi ocuparea teritoriilor palestiniene din zona West Bank, ca să nu mai vorbim de blocajele rutiere, distrugerea caselor şi alte suferinţe zilnice cauzate palestinienilor sunt, de asemenea, o formă de cruzime instituţionalizată.

Cu toate acestea, descrierea prim-ministrului turc, Recep Tayyip Erdogan, a raidului israelian asupra vaporului cu activişti ca fiind „un atac la conştiinţa umanităţii" care merită orice fel de blestem şi că ar fi „un punct de cotitură în istorie", după care nimic nu va mai fi la fel, pare absurdă. Orice ar crede cineva despre diferitele guverne israeliene (şi nu cred prea multe despre cel actual), reacţiile faţă de violenţa sponsorizată de guvernul israelian tind să fie mult mai acerbe - nu doar în Turcia - decât faţă de infracţiunile comise de liderii altor ţări, cu excepţia, probabil, a Statelor Unite. De altfel, în concepţia multor critici, cele două ţări sunt adesea confundate.

Nici o acţiune a Israelului nu se compară cu masacrul din 1982 al ce¬lui din urmă lider sirian, Haffez al‑Assad, care a ucis peste 20.000 de membri ai Frăţiei Musulmane din oraşul Hama. Mult mai mulţi musulmani sunt în continuare ucişi de fraţii lor musulmani decât de israelieni, sau chiar de către americani. Şi dacă ne gândim la numărul morţilor din războiul civil din Republica Democratică Congo (mai mult de patru milioane), discuţia despre punctul de cotitură în istorie după uciderea a nouă persoane sună un pic absurd.

Dar acest masacru nu pare să conteze la fel de mult ca acţiunile statului Israel. Deci este adevărat, aşa cum susţin mulţi apărători ai Israelului, că statul evreiesc este judecat conform unor standarde diferite faţă de alte ţări? Cred că este adevărat. Dar, în timp ce antisemitismul joacă cu siguranţă un rol în această problemă, acesta s-ar putea să nu fie motivul principal.

Mai ales după războiul „Yom Kippur" din 1973, bănuiesc că mulţi europeni au răsuflat uşuraţi că evreii pot fi şi ei agresori. Brutalitatea evreiască a reliefat povara vinovăţiei de război. Dorinţa de a depăşi această vină s-ar putea să-i fi determinat pe unii oameni să exagereze agresiunea israeliană. Vechiul slogan antisemit, promovat de ziarul nazist Der Stürmer, „evreii sunt nenorocirea noastră", a dobândit un nou înţeles din cauza conflictului israelian cu palestinienii.

Cu toate acestea, există şi alte motive pentru standardul dublu impus Israelului. Unul dintre acestea este ceea ce filosoful israelian liberal şi activist al păcii Avishai Margalit a numit „rasism moral". Setea de sânge a unei persoane din Africa sau Asia nu este luată în serios ca aceea a unui european - sau a altei persoane de culoare albă. La urma urmei, unii ar putea spune (şi mulţi alţii ar putea crede): la ce s-ar putea aştepta cineva de la sălbatici? Ei nu ştiu mai mult de atât.

Acesta este, desigur, un sentiment profund colonial, iar moştenirea colonialismului lucrează împotriva Israelului şi în alt fel. Cum era apartheidul din Africa de Sud, iar Israelul le aminteşte oamenilor de păcatele imperialismului occidental. Israelul este considerat în Orientul Mijlociu, precum şi de către mulţi oameni din Occident, o colonie condusă de oameni de culoare albă (chiar dacă mulţi israelieni proeminenţi îşi au rădăcinile în Teheran, Fez sau Bagdad). Palestinienii sunt priviţi ca fiind subiecte coloniale şi cu cât mai mult timp Israelul continuă să ocupe teritoriile arabe, cu atât mai mult această percepţie va fi confirmată.

În cele din urmă, Israelul este încă o democraţie, aşa că nu ar trebui să fie judecat potrivit standardelor cu care judecăm dictaturile. Trebuie să ne aşteptăm mai mult de la guvernul lui Benyamin Netanyahu decât, să zicem, de la regimul lui Mahmoud Ahmadinejad din Iran, nu pentru că evreii sunt din punct de vedere moral, superiori perşilor, ci pentru că Netanyahu a fost liber ales şi se supune legilor sta¬tului de drept, în timp ce Ahmadinejad a contribuit la distrugerea democraţiei din Iran. În acelaşi sens, ridicarea Israelului la cele mai înalte standarde înseamnă a plăti complimentul de a fi tratat ca o democraţie normală.

Dacă unii dintre criticii Israelului refuză să trateze acest stat ca o ţară normală, acelaşi lucru este valabil şi pentru unii dintre cei mai aprigi apărători ai Israelului. Pledoaria specială pentru Israel, ca o naţiune de victime - moştenitorii naturali ai obiectivelor de ucidere în masă naziste -, este un alt mod de a aplica un standard dublu. Filosoful francez Alain Finkielkraut avea dreptate să-l critice pe Erdogan pentru reacţiile exagerate la raidul asupra „flotilei de eliberare a Fâşiei Gaza". Dar, adăugând că „Mein Kampf" a lui Hitler este un bestseller în Turcia, el a sugerat că turcii lui Erdogan sunt nişte nazişti moderni.