Imediat după ce a ajuns la putere, în ianuarie 2005, Traian Băsescu l-a destituit pe preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), Augustin Buzura, cel care avusese ideea (discutabilă) de a fonda o instituţie publică de promovare a României în străinătate (ca să nu ne lăsăm mai prejos de unguri). După ce a obţinut majoritatea în Parlament în 2012 (recuperîndu-şi traseiştii pierduţi), şi s-a convins de sprijinul său popular în alegerile locale, USL a trecut în subordinea Senatului ICR, cu intenţia de a destitui pe cel numit de Băsescu, Patapievici şi echipa sa. O nouă majoritate ad-hoc, pe spinarea PNL l-a destituit acum pe succesorul lui Patapievici, Andrei Marga, probabil cel mai slab din seria de directori ai ICR. Cînd Patapievici trebuia destituit, dl. Ponta a afirmat că instituţia era prea politizată. La fel a afirmat acum dl. Băsescu, cînd comisiile de cultură l-au dat afară pe dl. Marga sub un pretext hilar (nu că a colaborat cu Securitatea, sau că şi-a publicat propria carte şi a expus inocentul oraş Tg. Jiu la poeţi suprarelişti, spre cîştigul nimănui). Ce să mai vorbim, politizarea altora e o mare problemă.
Întrebarea care se pune este însă alta. Poate ICR fi altfel decît politizat, avînd în vedere că misiunea sa e de a promova imaginea României în străinătate, prin cultura sa, dar nu numai? A fost iniţial fondat prin hotărîre de guvern, fără nici o consultare, că poate se găseau voturi contra (eu am scris contra în 1990, că era o instituţie menită să spele imaginea dlui liescu de mineri, dar că nu va reuşi). Cînd, în 2012 ne-am opus deciziei guvernului Ponta 1 de a-l trece în subordinea Senatului nu am făcut-o că îl credeam mai imparţial pe dl. Băsescu, ci pentru că am vrut să introducem ideea că oamenii de cultură, şi nu Senatul sau Preşedinţia sau guvernul sînt principalii acţionari ai ICR, şi ideea a avut aprobarea multor oameni din ambele tabere politice, ca şi a profesorului Iancu, avocatul poporului. Am construit ca atare contestaţia la ordonanţa ICR pe ideea că exact comunitatea interesată nu fusese consultată, şi caracterul de urgenţă fusese invocat special ca, odată în plus, exact beneficiarii ICR, ca şi agenţii săi de imagine, oamenii de cultură, să fie excluşi.
Dar logica noastră constituţională nu s-a potrivit cu cea a Curţii Constituţionale, care a decis că guvernul a fost justificat în interes naţional să ia această decizie de urgenţă şi că nu exista dreptul la consultare. Cu alte cuvinte, şi invocarea interesului naţional este grăitoare, ICR este, prin definiţia sa, o instituţie de promovat imaginea naţiunii, nu operele culturale individuale, aparţine statului, nu creatorilor. Asta e părerea CC; şi or şti ei legea. Şi statul, vorba aceea, la noi e politizat, că acesta e stadiul său istoric, deci totul e cum ar trebui să fie, şi cine intră în treaba asta şi caută numiri la ICR să se aştepte la ce primeşte, şuturi politice. Cred că ne-am învăţat toţi lecţia, chiar şi eu, care nu am nici o legătură, că atunci cînd am propus să alegem directori prin concurs deschis m-am izbit de un refuz net, iar atunci cînd mi-am permis să critic risipa pe clădiri ineficiente şi personal care îşi face de lucru, că nu are, am primit replici dure chiar de la cei pe care-i apărasem.
Nu doar felul în care sînt destituiţi şi numiţi oamenii atestă caracterul politic al ICR. Ci şi bugetul: Tăriceanu, de cum a aflat că gaşca de la ICR e cu Băsescu, le-a tăiat bugetul. Boc, în plină austeritate, cînd închidea spitale şi tăia alocaţii pentru copiii cu sindrom Down l-a crescut spectaculos. Bugetul ICR nu se va face niciodată pe vreo raţionalitate oarecare, doar pe conexiunea politică din acel moment. E favorabilă? Sînt bani. E nefavorabiă? Se taie. Nu contează ce pică la pachet. Fiind o instituţie de acest gen, regulile bugetare sînt oricum un coşmar pentru artiştii care au de a face cu ICR. Cred că sînt şi azi cazuri în care ICR vrea să ducă artişti famelici în justiţie să recupeze diurne prost gîndite. Pur şi simplu această legislaţie nu e făcută să promoveze activităţi flexibile artistice.
Căt despre politizarea activităţii, ea e acolo prin definiţie şi nu poţi scăpa de ea. Buzura spăla pe Iliescu de mineri (nu avea monopolul, desigur). Marga primise ordinul explicit să recruteze ambasadori culturali să spele imaginea liderilor USL prin presa străină. Cît despre Băsescu, am anulat integral participarea mea la seria de evenimente comemorative Ghiţă Ionescu la LSE, că îmi era penibil să fiu unicul om legat de Ghiţă Ionescu într-o serie de evenimente de promovare a regimului Băsescu, culminînd cu un discurs al şefului statului (foarte inadecvat, centrat pe autori care nu erau agreaţi de Ghiţă). Ionescu, cel mai mare politolog român din secolul XX (mort în 1996) fusese consilierul regelui Mihai, pe care îl admira pentru rezisenţa anticomunistă. Dcă ar fi citit Comunismul în România, şi azi manualul cel mai citat pe această temă, Băsescu nu ajungea poate naşul lui Lambrino cel mic şi un apărător al lui Ion Antonescu pe la televiziuni, dar una e să profiţi de memoria omului pe banii ICR şi să îţi faci imagine proprie, şi alta să pui mîna pe carte. Desigur, se poate spune că nu Patapievici era agentul principal în această propagandă, ci Vladimir Tismăneanu, dar tot aia este. Zeci de texte logoreice cu multe referinţe şi autoreferinţe ale lui Volo nu vor schimba acest fapt. Motivul pentru care unii scriu o sută de texte despre Marga şi ICR şi zero texte despre probleme din cauza cărora ţara chiar de suferit e clar, interesul propriu al intelectualilor trebuie să fie şi al ţării, altele nu contează.
Era să uit serviciile secrete, totdeauna gata să dea şi ele o mînă de ajutor la promovarea imaginii externe, destul de stîngaci pe alocuri (vă aduceţi aminte cînd sub regimul Baconschi-MAE, MRU-SIE e fost un aşa zis diplomat de al nostru umflat de FSB că încerca să cumpere de la unul de al lor informaţii secrete despre Transnistria, lîngă rafturile cu sardele ale unui supermarket din Moscova). În continuare o bună parte din zona noastră diplomatică, de diplomaţie culturală ba chiar şi de studenţi români în străinătate e reprezentată de agenţi de influenţă ai SIE, uneori chiar agenţi de-a binelea, care îli rotunjesc bursele prin sume modice şi apără regimul de la Bucureşti pe internet şi scriind la rubrica scrisori de la ziare occidentale. La schimbările de regim rămîn cam în aer (vedeţi cîţi au dispărut din paginile acestui cotidian de la precedentele alegeri), că bugetul se reorientează, dar fac şi ei ce pot între timp. Şi banii din afacerile serviciilor servesc la promovarea ţării, vezi institutul Cantemir de la Oxford, fondat printr- fundaţie înscrisă la Londra din bani româneşti, din păcate uşor de trasat la un mare proces de evaziune fiscală, unde statul acceptă să fie amînat de vreo zece ani. Din dividendele establishmentului securist de afaceri se mai promovează cultura română între timp din greu, la Oxford şi unde mai dă Dumnezeu. Aoleo, fac versuri, e cazul să mă opresc.
Pe scurt, la acest gen de definiţie constituţională şi legală şi la acest istoric al antreprenoriatului din această zonă altceva decît o instituţie care mai face şi ceva bun între două inutilităţi scumpe şi partizane nu are cum să iasă. Mai bine o lăsăm baltă, nu avem nevoie în această formă de promovarea României în străinătate. Deşi intelectualii noştri de dreapta beştelesc mereu stînga occidentală, vă asigur că aceea e mult mai eficientă să apere pe ţiganii noştri de atacurile rasiste de acolo decît o facem noi, cărora nici nu ne pasă de ei decît ca să ne delimităm. La incidentul cu frate-meu prezentat drept cerşetor pe Canal Plus la Cannes au răspuns foarte bine mai mulţi francezi de stînga, fără banii ICR, pur şi simplu că sînt buni, corecţi, generoşi şi duşmani ai rasismului. Nu era nevoie şi de răspunsul nostru, care risca disproporţia şi gafele. Să lăsăm pe diplomaţii de profesie să se ocupe ei cu imaginea ţării.
În ce priveşte promovarea culturii, aici e altă discuţie. Dnii Ponta-Barbu nu au fost buni cu cultura, au dispărut mai multe surse de finanţare, se dau aprobări de demolări pentru care eu aş ieşi în stradă să fiu la Bucureşti, etc. Dacă lăsăm la o parte şezătorile în limba română pentru românii de peste hotare, pe care le consider o risipă de bani, şi vilele de prestigiu pe care după aceea ne chinuim să le punem pe harta capitalelor, că tot doar exilaţii noştri le calcă, e cu totul justificat să sprijini artişti de toate orientările, mai ales dacă au confirmare externă (şi să nu îi mai sprijini dacă nu o găsesc decît în Azerbaijan şi cu preţul limbilor date dictatorilor locali, ca dl. Gârbea, adjunctul dlui Marga). Avem pictori, dansatori, regizori, muzicieni demni de tot sprijinul. Pentru ei ar trebui reorganizat Fondul Cultural Naţional (şi finanţat), care să aibă o componentă externă, cu alte reguli de finanţare (se pot contracta agenţi străini ca să scăpăm noi de birocraţie şi să avem intrări mai bune) şi cu jurii cît mai diverse, cum era, spre cinstea lui Patapievici, Mihăieş şi Radu, la ICR pe vremea lor, astfel că nimeni nu a pierdut vreun grant din motive de orientare politică. Şi artiştii să se vîndă pe sine neîngrădit, nu ideea de naţiune a vreunui politician, asta fac ei mai bine şi cu asta aduc profit ţării, nu am auzit pe nimeni să spună ce mizerabilă ţară sîntem că aşa o arată Puiu şi Mungiu în filmele lor, decît pe forumurile româneşti necenzurate. Am auzit în Occident doar oameni spunînd ce excelenţi sînt românii la capitolul film- şi asta vrem. Asta e promovarea culturală, implicit şi naţională, nu naţională mai întîi, că aia nu mai e culturală.
