N-am mai trăit sentimentul de prin 1987. Eram în armată și ofițerașul care răspundea de noi, un tip la vreo 35-40 de ani, supărat pe nu mai știu ce motiv, ne dăduse ordinul „Culcat!” într-una din clădirile unității. Toți pufanii ne-am trântit la pământ în secunda doi, mai puțin unul, rămas în picioare.
– Ce-i soldat, n-ai auzit ordinul?!
– Ba da, tovarășe locotenent, dar în încăperi nu se dă acest ordin.
Eroul nostru, un sas din Sighișoara, citise Regulamentul de Ordine Interioară și știa ce spune. Știa și ofițerul. În plus, nu zbura niciun bombardier al aviației inamice prin dormitor. Gestul, însă, în orwelliana Românie a lui Ceaușescu, era sfidător și de neînchipuit.
Locotenentul, roșu de indignare, a urlat la Hans să își ia echipamentul din dotare (masca de gaz, kalașnikovul, lopățica și toate cele) și să coboare cu el în curtea unității. S-au întors după vreo patru ore de instrucție. Cum arăta Hans al nostru, vă puteți imagina; Armata lui Ceaușescu mai biruise un dușman perfid al patriei.
Citind tot felul de reacții și comentarii făcute după dezbaterea de aseară dintre Johannis și Ponta, mi-am amintit de întâmplarea cu Hans și mă gândeam că, de fapt, în România sunt nu două țări, ci două lumi. La urma urmei, duminică suntem chemați să alegem între bun simț și mitocănie. În mod normal, ar trebui să fie al naibii de ușor, dar uite că nu e.
Întrebarea mea e: vrem ca un candidat cu bun simț să se transforme în mitocan sau miștocar, chiar și preț de „numai” câteva săptămâni, cât durează campania electorală, doar pentru că unii cred că e singura cale de a câștiga?
Răspunsul e mai crud: cei care cred că da, sunt mai apropiați de universul mental al lui Ponta decât de cel al lui Johannis. Mai țineți minte cum s-a lăsat tăcerea printre membrii corpului de judecată de la procesul soților Ceaușescu, când dictatorul a adus ca „argument” faptul că a construit românilor mii de apartamente? Ei, cam aceeași complicitate inconștientă e și între Ponta și cei care vor un Johannis de Dâmbovița.
Am văzut zeci de replici și de sfaturi date post-factum lui Klaus Johannis, după dezbaterea de aseară, despre cum ar fi trebuit să facă, ce ar fi trebuit să spună și, vai, cât de simplu ar fi fost să îl facă „muci” pe premier. Chiar nu se prind unii că nu Johannis e problema, ci contextul și logica celor care gândesc așa?
E o vorbă pe la vecinii noștri maghiari: „atât de mult am fost jos încât nici nu mai știm cum e sus.” Ce-ați vrea să facă Johannis? Să danseze la bară? Să își pună iconițe de șmecher la rever și să mintă cu mâna pe Biblie? Ori să facă glumițe decoltate cu zânele Realității, eventual, cu o scobitoare în colțul gurii? Asta e logica gangurilor și a grangurilor, la ei trebuie să faci dovada comportamentelor nefirești și a umilinței pentru a putea fi acceptat drept unul de-al lor. În cazul în care nu te-ai socializat printre ei, bineînțeles. Așa făcea, bunăoară, Țurcanu, torționarul de la Pitești, când îi obliga pe deținuții politici să își calce pe principii pentru a avea apoi un „ascendent de putere” asupra lor. Nu cred că îl veți vedea pe Johannis intrând în acest joc. Da, poți avea și o dezbatere mai animată, dar pentru asta condiția minimă e să ai și un interlocutor. Și nu uitați că Johannis nu e nici Isus Hristos, nici Papa de la Roma și cu atât mai puțin Preafericitul.
Și ca să intru și în logica aceasta a firescului nefiresc, a celor care spun că Johannis nu a fost îndeajuns de golănaș și că prin mahala, ca să te impui, musai trebuie să scuipi tacticos și să rozi bomboane agricole, nici măcar în această cheie nu cred că Johannis a ieșit perdant în fața lui Ponta. Chiar nu. Mai dați un fast forward la filmul replicilor, dar mai ales la cel al imaginilor și al mimicilor. Decența, calmul sau punctualitatea sunt perdante numai într-o casă de nebuni.
Problema consumatorului media din România e că a dezvoltat un soi de reflex pavlovian: nu salivează până nu îi este adus platouașul cu momentele de circ. Iar masterchefii mediei românești se numesc: Capatos, Chireac, Brancu, Bahmuțeanu, Dragotescu, Dan Diaconescu și toată școala de înalte studii media din Caracal.
Așadar, în loc să solidarizăm în jurul candidatului cu care putem ieși în față oriunde în lumea asta fără să băgăm capul în pământ de jenă (eu unul aș fi văzut mult mai multe personalități sprijinindu-l public pe Johannis), intrăm în eterna spirala a lamentărilor. A avea în acest moment o dilemă în a alege între Victor Ponta și Klaus Johannis frizează idiotismul politic. Asta, dacă nu punem Moscova sau Beijingul sistem de referință.
Dacă va pierde Johannis? Ce va pierde? O majoritate care, eventual, nu îl vrea? Pentru el nu-i niciun capăt de lume, se va întoarce primar la cel mai performant oraș al țării. De asta e liber Johannis și nu i se desfac toate balamalele body language-ului ca să convingă cu orice preț.
Votul de duminică e însă și un test: vom afla dacă România de azi are sau nu atâția oameni cu bun simț și cu suficientă inteligență politică, adică e destul de matură sau nu ca să-și aleagă un conducător zeiss. Nu are? Asta e, nu pentru un altfel de președinte pledează susținătorii lui Johannis? Sau vrem un Ponta vorbitor de germană la Cotroceni?
În fine, văd că zilele astea plânge Internetul după memoria lui Ion Rațiu sau Corneliu Coposu, că, vai, ce bine ar fi fost să-i avem printre noi. Bineînțeles că ar fi bine, dar nu observă nimeni că singurul care e, totuși, din filmul celor doi foști lideri PNȚ este chiar Johannis? Îl vedeți pe Rațiu sau Coposu coborându-se la nivelul unui pârlit de june pesedist, combinație între mitocănia lui Traian Băsescu și șovinismul lui CV Tudor? Încă o dată: nu dezbaterea a fost penibilă, ci unul dintre candidați.
