Campania electorala a cam trecut fara sa fi starnit cine stie ce valva sau interes in Ardeal. Drept care se impune intrebarea daca regiunea mai poate fi considerata, in prezent, un motor al democratiei din Romania?

In sprijinul acestui calificativ, destule voci – nonardelene – au invocat, de-a lungul anilor, varii argumente istorice, amintind ca Principatul Transilvaniei a fost administrat nu de reprezentanti ai Portii Otomane, ci de mai luminatii ispravnici ai Casei de Habsburg. Au fost relevate, in acest context, efectele administrarii austriece – in special cele induse de introducerea sistemului cadastral, care a permis aparitia unui spirit al proprietatii private mult mai dezvoltat decat in orice alta regiune a tarii. In plus, pluralismul etnic si religios al tinutului devenise binecunoscut, implicand existenta unui rationament al compromisului si intelegerii – o caracteristica ramasa in esenta intacta, chiar si in perioada comunista, desi o parte a populatiei minoritare – anume sasii transilvaneni – incepuse sa emigreze masiv.    

In prezent, insa, Ardealul se prezinta cuprins preponderent de apatie politica. Localnicii sunt preocupati de afacerile si problemele lor cotidiene, ignorand episoadele care se joaca aproape zilnic pe scena politica a tarii. Devine greu sa mai faci paralele cu trecutul recent, sa iti evoci imaginea acelorasi locuri pline de fervoarea perioadei postdecembriste – cand numeroase orase dispuneau de o opozitie puternica impotriva FSN, cand UDMR parea o formatiune pilduitoare pentru multe alte partide din Romania, cand PNTCD era o forta capabila sa ofere oamenilor speranta intr-un viitor mai bun.
Este limpede ca Transilvania nu a avut parte, de atunci, de vreun pachet de masuri sau initiative notabile in vederea unei sustinute si profunde reformari a tinutului. Orasele sale se prezinta la fel de bine sau de prost administrate ca toate celelalte din tara. Alte miscari politice, care sa se fi preocupat inclusiv de prosperitatea locala, nu au aparut si nici macar mult-asteptata aderare la Uniunea Europeana nu a adus stimulii necesari dezvoltarii regionale.
De ani de zile ardelenii tot ridica, resemnati, din umeri – inclusiv atunci cand carieristi de talia Noricai Nicolai sunt impusi filialei clujene a PNL, rezultatele fiind, fireste, pe masura.

Macar nationalismul exacerbat pare a apartine, de-acum, trecutului. Dar tineretul  – bunaoara cel activ in industria informatica – ramane complet dezinteresat de posibilitatea sustinerii sau sponsorizarii vreuneia dintre formatiunile considerate reformatoare, opinand ca oricum nu va face nimeni nimic pentru dezvoltarea potentialului acestui sector in regiune. Oamenii de afaceri sunt multumiti ca au reusit, intre timp, sa-si puna la punct reteaua de "pile" care sa le faciliteze relatii clientelare cu oricine se mai afla in fruntea primariei. Iar taranii au permanenta grija a pamantului lor si mult prea putin timp la dispozitie pentru a-si bate capul cu noianul confuzelor reglementari SAPARD.

Mai mult ca oricand, politica tarii graviteaza strict in jurul Bucurestiului – un loc mai degraba respingator pentru destui ardeleni. In pofida acestui neajuns, exista, totusi, unele orase din alte regiuni ale tarii care prezinta semne de reinnoire politica sau de reintremare a constiintei civice. Ramnicu Valcea, Bacau si Targu Jiu sunt centre regionale care au progresat din 1989 incoace – desigur, fiecare in felul si ritmul sau. Sunt orase in care administratia locala se dovedeste accesibila, in care o serie de organizatii neguvernamentale competente incearca sa promoveze, alaturi de un numar considerabil de cetateni, schimbarea – atat in plan local, cat si, dupa posibilitati, in plan national.

Este, poate, firesc ca spiritul civic sa fluctueze, de-a lungul timpului, in variile regiuni, dar surprinde, totusi, durata somnului care a cuprins Transilvania. Nenumarati ardeleni cu drept de vot se afla de ani buni pe alte meleaguri, prezenta lor la urnele situate deseori la sute de kilometri distanta fiind in multe cazuri imposibila. Iar cei ramasi acasa s-au rupt, la randul lor, in mare masura de tara – anume mental, sperand doar ca isi vor putea trai, candva, viata in ritmul si modul caracteristic spatiului european. Din nefericire, prea putini tin cont de faptul ca nadajduintele lor se bazeaza, deocamdata, pe un fundament destul de subred, strategia politica a Bruxelles-ului cu privire la Balcanii de Vest dovedindu-se, pana in prezent, profund deficitara.
Cand un guvern – oricum de mare laxitate etnica – este preocupat, pe de o parte, de admonestarea principalilor aliati ai tarii, iar pe de alta de primele ocheade cochete aruncate Estului, votul se dovedeste a fi devenit un imperativ – chiar daca unul putin imbietor, date fiind alternativele acestei toamne.

Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie