La primele alegeri pentru Parlamentul European, în 2007, au candidat 14 partide şi nu a existat nici un candidat independent. În 2009 au fost 7 partide şi 2 independenți. În 2014, şi-au depus candidaturile 15 partide şi 11 independenți (trebuie precizat că nu se ştie încă dacă toate candidaturile depuse vor fi acceptate după soluționarea contestațiilor). O explozie de candidaturi independente care ne obligă să ne punem întrebări. Mai întâi, să încercăm o tipologie.
1. Politicieni care au decis să candideze ca independenți pentru că nu au primit locuri eligibile în partidele din care făcuseră parte (Mircea Diaconu, Dănuț Liga, Paul Purea).
2. Persoane din societatea civilă care doresc să transmită mesaje distincte (Iulian Capsali şi Peter Costea, creştin-conservatori, adversari ai legalizării relațiilor între persoanele de acelaşi sex şi ai avortului liber consimțit). Obiectivul lor nu e doar cel de a ajunge în Parlamentul European, ci şi cel de a-şi face cunoscut mesajul, de a-l impune pe agenda publică.
3. Persoane care au dobândit notorietate (sau pur şi simplu au avut succes) în alte domenii şi doresc să valorifice politic (Corina Ungureanu, Adrian Toader-Wiliams, dar şi Mircea Diaconu).
4. „Candidați de profesie“ (Noghin Doina Elena, Nicolae Toteanu, Filip Constantin-Tițian, care au avut şi alte încercări de a candida pentru diferite funcții, fie materializate, fie nematerializate din lipsa numărului necesar de semnături) şi alți oameni care au o părere bună despre ei înşişi (Valentin Dăeanu).Candidații din categoria a doua sunt susținuți de unele organizații neguvernamentale şi, neasumat, de organizații religioase. Teoretic, ar avea şanse mari de a dobândi un mandat, dar, probabil, se vor canibaliza reciproc.
Toți ceilalți se bazează pe ei înşişi şi nu este clar cărui segment din electorat i se adresează. Cel mai probabil, socoteala pe care şi-au făcut-o e că vor reuşi să capteze o parte semnificativă din electoratul care în principiu nu s-ar duce la vot, oameni ce nu au găsit argumente care să-i convingă în discursul partidelor. Calculul ar avea sorți de izbândă, căci, în condițiile unei participări reduse, nu-ți trebuie foarte multe voturi ca să obții unul din cele 32 de mandate de parlamentar european (dacă vor fi aproximativ 4 milioane de voturi valabile, sunt suficiente 125.000, adică aproximativ numărul mediu al semnăturilor prezentate la BEC de către aceşti candidați). Teoretic, este posibil ca o parte din aceşti non-votanți teoretici să fie mobilizați de un mesaj insolit sau pur şi simplu de simpatia câştigată în afara politicii. Vestea proastă pentru ei e că votanții lor potențiali vor schimba canalul televizorului de câte ori va fi vorba despre campania electorală.
O poziție aparte o are Mircea Diaconu, susținut puternic de Antena 3.
El nu are, practic, un mesaj legat de Parlamentul European. Niciunul dintre cei 125.000 care i-au susținut candidatura nu ştie ce ar dori să facă dacă ar obține mandatul. Mesajul său e doar anti-Băsescu şi – mai nou – anti-ANI. Din punctul de vedere al strategiei electorale, e greu de înțeles de ce îl susține postul de televiziune menționat (altminteri, notoriu promotor al intereselor PSD). Cel mai probabil, a fost utilizat ca reprezentant al victimelor „justiției băsiste“ şi ca vector de atac împotriva inamicului ANI (care, după cum am argumentat săptămâna trecută în această pagină, a comis o eroare în această speță). Mesajul acesta a fost util, până în momentul depunerii candidaturii.
Problema este ce se va întâmpla mai departe, în eventualitatea acceptării candidaturii (eventualitate care devine tot mai probabilă, în măsura în care ANI nu o contestă pe cale legală, la Tribunalul Municipiului Bucureşti). Cu alte cuvinte, de unde va lua Mircea Diaconu voturi? Căci, fără îndoială, va obține un număr semnificativ. Teoretic, el va „muşca“ din electoratul PSD, cel mai vocal acuzator al „justiției băsiste“ şi al ANI. Paradoxal, acest partid este cel mai puțin sensibil la o asemenea diminuare. Contând pe un scor în jur de 40-45% (chiar mai mare, după rotunjiri), acest partid nu şi-a fixat un obiectiv clar pentru aceste alegeri. În măsura în care voturile luate de Diaconu s-ar concretiza într-un loc pierdut de alianță, nu-i exclus ca el să fie în zona locurilor 13-14, adică tocmai cele ale UNPR şi PC. În plus, dacă Mircea Diaconu nu întruneşte 3,12% din voturi (ceea ce este destul de probabil), atunci majoritatea lor se întoarce, prin redistribuire, la partidul cel mai mare, adică tot la PSD.
Al doilea bazin din care ar putea lua voturi Diaconu este cel al partidului din care a plecat, adică PNL. Aici, consecințele ar putea fi dramatice, căci diferența ar putea însemna scăderea sub pragul de 20%, situație în care poziția în partid a lui Crin Antonescu ar fi amenințată, efectele posibile fiind revenirea unui PNL definitiv fidelizat în „curtea“ PSD.
Mircea Kivu este sociolog
