Printre alte nefericiri, 2010 a aruncat la coş un mit care constituia într‑un fel şi o speranţă, dovedind clar că exporturile nu pot fi în România un motor al creşterii economice şi deci ele nu pot scoate România din cercul vicios în care se află. Aceasta, pentru că în 2010 economia a continuat să cadă, în ciuda unei absolut remarcabile creşteri a exporturilor - cu peste 28% - în urma căreia s-au atins şi chiar depăşit vârfurile de export de dinaintea crizei. Angrenând însă doar o mică parte din economie, exporturile, oricât ar creşte, nu pot mişca ele singure ansamblul.

S-a spus înaintea crizei că ponderea redusă a exporturilor în PIB va fi un avantaj, protejând indirect economia de căderea pieţelor occidentale afectate de criză, care sunt debuşeele pentru exporturile din România. Când, apoi, criza a lovit puternic România, s-a argumentat că este din cauza căderii pieţelor occidentale, iar când acestea începeau să iasă din criză, în timp ce România nu, s-a teoretizat că economia din România nu-şi poate reveni decât în urma şi pe baza redresării occidentale. 2010 a probat însă că nici acest lucru nu era adevărat. Căci ceea ce era considerat un avantaj înaintea crizei a fost, de fapt, doar un mare dezavantaj la recuperarea acesteia: din cauza dependenţei mici de exporturi, economia din România nu poate fi tractată de economia occidentală oricât de viguros s-ar recupera aceasta din urmă.

Explicaţia a fost una singură şi a operat şi înainte, şi în timpul, şi la o ieşire din criză: creşterea economică depinde în România precumpănitor de consumul intern. Creşterea artificială a acestuia pe credit înaintea crizei a generat creşterea economică din perioada 2004-2008. Blocarea consumului în contextul sistării creditării a marcat preponderent criza. Îngheţarea în continuare a consumului în lipsa pe mai departe a creditării după vârful crizei a ţinut în loc creşterea economică în ciuda expansiunii, repetăm remarcabile, a exporturilor.

Vânturarea a tot felul de baliverne despre exporturi - înainte, în timpul şi în eventualitatea ieşirii din criză - a avut explicaţii politice precise: să se ascundă adevărul cu totul şi cu totul deranjant că un anumit tip de expansiune a capitalului străin a făcut din România o anexă bananieră de consum de la periferie, foarte puţin integrată centrului. Rolul crucial în crearea acestui statut pentru România l-a avut creditul de consum, al cărui vehicul principal l-au constituit băncile străine care au rechiziţionat sistemul bancar din România.

Acestea au primit bani să dea masiv credite în România spre a crea aici consum pentru produsele venind din Vest. În condiţiile poftei de consum dezlănţuite după jumătate de veac de comu¬nism, succesul a fost deplin. Numai că, în mod obiectiv, nu putea fi decât pasager. Şi când criza a izbucnit, Occidentul însuşi i-a semnat sfârşitul, punând căluş creditului. Încolţit de propria-i îndatorare, statul nu mai poate stimula consumul, iar băncile străine, ameninţate să nu-şi mai recupereze banii, au sistat practic creditul de consum. Anexa bananieră nu mai are din ce să crească. Acesta este purul adevăr! Restul constituie baliverne!