Circa 200.000 de elevi fără apărare au fost expuşi săptămâna aceasta unei imposturi şi bătăi de joc fără precedent, sub pretextul că îşi susţin bacalaureatul la limba română. Examenul a fost un exemplu de cum să nu formulezi subiecte, să propui baremuri care arată ştiinţific, dar nu pot fi decât discreţionare dată fiind natura subiectelor, şi cum să stabileşti arbitrar ce se punctează şi ce nu. Ca în vechiul banc - cine absolvă trebuie să mulţumească şcolii nu că l-a făcut om, ci că nu l-a ruinat intelectual cu desăvârşire. Reformismul se vădeşte din nou o formă fără fond la români, cu noi şi noi generaţii de sacrificiu.

Prima probă a celebrului examen era un pasaj dintr-un roman de Eliade (nu mai comentez locul supraevaluat al lui Eliade ca prozator în română, există Călinescu pe tema asta). Nu contează asta. Să vedeţi ce trebuie să faceţi ca să absolviţi în viaţa reală la 18 ani cu certificat că înţelegeţi şi comunicaţi în română cât să performaţi în restul vieţii dvs.

Trebuie să fiţi capabil să explicaţi „rolul punctelor de suspensie în secvenţa: căci toate sunt zădărnicii omeneşti ale pământului..." (de ce e asta o secvenţă, şi nu un fragment? - ca să deprindem elevii cu folosirea improprie a limbii române chiar în subiectele de bac?); să construiţi un „enunţ în care să foloseşti o locuţiune/expresie care să conţină substantivul gând", să transcrii „două cuvinte din text care aparţin câmpului semantic al creaţiei", să notaţi „două motive literare din textul dat".

Dacă reuşiţi să faceţi toate astea, cert nu o să vă faceţi înţeles în mod neambiguu în conversaţie, nici nu veţi scrie vreo română decentă şi demnă de Eminescu, cel mult veţi deveni un aspirant la categoria critic literar român pretenţios şi semidoct. Şi, deşi nimeni nu aspiră la aşa ceva, asta e, de fapt, cerinţa probei 1 la bacalaureat. 30 de puncte dacă te conformezi şi nu ştergi geamurile cu foaia asta, aşa cum ar merita.

Subiectul 2 e şi mai tare. Aici, tot pentru 30 de puncte, bieţii elevi trebuiau să „scrie un text de tip argumentativ de 15-30 de rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: «A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă»". Ca lămurire, se indica să redactezi conţinutul adecvat argumentării pe o temă dată: „formularea ipotezei/a propriei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente", cu precizarea: „Atenţie! Formulările de tipul Sunt/nu sunt de acord cu afirmaţia... / Autorul are dreptate când afirmă că... / Afirmaţia autorului este corectă..., neînsoţite de enunţarea propriei opinii, nu se consideră ipoteză".

Simpatic, nu? În realitate, selecţia e de aşa natură că nimeni nu ar putea scrie argumentativ pe tema dată, cel mult speculativ, oricum asta e specialitatea casei, datul în bobi şi bătaia câmpilor filosofici la români. Ca autor de texte argumentative traduse în multe limbi, obiectez puternic şi la temă, şi la explicaţii. Ce caută folosirea cuvântului ipoteză în context? Nu poate fi vorba de ipoteză decât acolo unde există o întrebare, nu e cazul aici, nu e nimic falsificabil în afirmaţia lui Nichita ca să ne putem poziţiona faţă de ea în termeni de corect/incorect, în general e o idee foarte proastă să iei de la un poet un citat pentru a fi folosit pentru probarea gândirii argumentative, poeţii nefolosind limbajul argumentativ, ci metaforic etc. Alte 30 de puncte pe care corectorii nu se ştie cum le vor da, dat fiind nonsensul întregului demers. Numai pentru formularea paragrafului de sub „Atenţie!" sau a punerii unui slash (/) între opinie şi ipoteză şi autorul subiectelor merită descalificat.

Subiectul 3 - şi ultimul - nu se dezice. El cere elevilor „un eseu de două-trei pagini despre particularităţile de construcţie a personajului dintr-un text dramatic studiat, aparţinând unuia dintre autorii canonici: I.L. Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Sorescu", cu specificarea „ilustrarea a patru elemente de structură şi compoziţie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului (acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, indicaţii scenice, tehnici specifice, limbaj, final etc.)".

Ce e formularea asta pretenţioasă şi absurdă de autori canonici? Ce şcoală e asta la care nu studiem Shakespeare, dar Marin Sorescu e autor canonic? De ce se studiază în şcoală obligatoriu teatrul lui Sorescu, abstract şi inadecvat adolescenţilor, şi i se dă aşa o importanţă? De ce nu se spune explicit genul dramatic, ci doar textul dramatic? Ca să-i prindem ieftin pe copii în capcană (când o majoritate crede că şi proza e inclusă, asta înseamnă că formularea nu a fost clară.