Se poate schimba Iranul din leaganul fundamentalismului in altceva? O femeie care a fost detinuta in Iran luni de zile (desi cetatean american) mi-a povestit ca anchetatorii ei, in criza de subiecte, o intrebau despre marile dezbateri contemporane din America. Ce a vrut sa spuna Fukuyama cu sfarsitul istoriei? Dar Huntington cu frontiera civilizatiilor? Exista frontiere ale civilizatiilor? si unde cred americanii ca sunt ele? Fumau impreuna (ca in puscariile iraniene nu s-au bagat reguli de viata sanatoasa) si discutau despre conflictul care separa Estul de Vest. Am baut un pahar cu ea la Washington cand am auzit de clatinarea regimului din Iran si l-am pomenit pe acest ganditor necunoscut, securistul ei. Care punea atatea intrebari despre frontiera civilizatiilor pentru ca acumulase dorinta de a vedea ce e de partea cealalta.

Frontiera nu e la granita Iranului, ea taie azi drept prin Teheranul invrajbit si desparte oameni care vorbesc aceeasi limba si se inchina la aceiasi zei si profeti. Nu e o exceptie. Istanbulul copilariei lui Orhan Pamuk, care visa la Occident, parte voluntar, parte a politicii lui Ataturk, se schimba in sens invers si azi percepi din plin falia care sta sa despice orasul. Nu numai in demonstratiile de milioane de oameni care se simt amenintati de islamism, sau in Fanarul invadat de tarani anatolieni care traiesc inca in vechile case parasite de grecii refugiati dupa razboiul din Cipru, fara contract si fara lumina, nu numai in votul pentru islamism a inca mai multe milioane, tacute, dar nu mai putin hotarate, cat in fracturi mici si infinitesimale, care te fac sa presimti inceputul unei avalanse. In autobuzele orasului vezi, mai nou, multi oameni tineri citind, si nu in grafia latina, impusa de Ataturk si care a adus de fapt recaderea in analfabetism a multor oameni simpli in Turcia, atat de grea a fost adaptarea, ci in araba. Citesc carti de rugaciuni sau Coranul. Sunt studenti la sutele de scoli islamice care au inflorit in ultimii ani.

Frontiera civilizatiilor exista, desi nici cea mai buna politie din lume nu o poate pazi eficace. Ea nu mai desparte in mod net lumea musulmana de cea europeana, ci taie un colt al lumii islamice, desparte secularismul autoritar al lui Ataturk si cel liberal al burgheziei din care vine Pamuk de Islamul practicant, de Islamul care se pozitioneaza ca si civilizatie opusa Occidentului, taie prin Turcia si Iran, nu intre acestea si Europa. Nu e o frontiera etnica si nici culturala, iar eforturile de a o delimita dezradacineaza milioane de oameni. Asa a fost intotdeauna. Caterina a II-a a plantat o coloana romana gigantica pe locul noii frontiere dintre Rusia si Imperiul Otoman, stabilita in urma victoriei rusesti de la Cahul, unde de partea otomanilor si a hanatului Crimeei au cazut peste 20.000 de soldati. Infipta in cer, la Vulcanesti, la granita de azi dintre Moldova si Ucraina, coloana semnalizeaza ca Rusia e urmasa Romei si ca granita cu otomanii e sfarsitul civilizatiei. Arhitectul tarinei nu a plantat coloana victoriei din intamplare pe spinarea de pamant pe care taranii o indica si azi drept granita romana, Valul lui Traian. Cine mai stie ca teritoriul smuls atunci de Rusia, care cuprindea Bender, Cetatea Alba si Izmail, cetati istorice care trecusera de la genovezi la stefan cel Mare al Moldovei si apoi la turci erau locuite in mare majoritate de musulmani, prin aceasta victorie goniti definitiv din nordul Marii Negre dupa trei sute de ani?

La cealalta frontiera a civilizatiilor din Balcani, la Kosovopolje,  coloana marcheaza o infrangere a Europei si triumful timpuriu al otomanilor. Dar constructorii ei contemporani, sub regimul comunist, au facut in piatra ceea ce prozatorul Kadare facea in cuvinte, sub acelasi regim. Cand  am urcat numaratele trepte spre terasa din varf, unde poti citi pe panouri cum erau dispuse trupele celor doua tabere in ziua marii batalii, simti cimentul nou, superficial, triumfator, simti piatra necizelata de vreme, din planul socialist de identitate. Din varf, vezi campia in care turcii au castigat si cneazul Lazar a pierit, si carele blindate ale unitatii KFOR, formata din slovaci care pazesc turnul, de teama ca la vreun nou conflict kosovarii se vor napusti sa distruga acest simbol al ocupatiei sarbesti. De aici a lansat Milosevici in 1988 discursul lui teribil care a marcat sfarsitul lui Tito si inceputul Serbiei nationaliste, care avea sa piarda Iugoslavia.

Al treilea punct geografic al frontierei care imi vine in minte este acea mare autostrada din Istanbul, care merge spre Anatolia, urcandu-se pe niste piloni presarati in stanga si in dreapta zidului lui Constantin, venind aproape de case prapadite de mahala, unde gospodinele intind sarme de la ferestrele maghernitelor la zidul bizantin, pe care atarna rufe la uscat. Europa se intalneste cu Asia in aceasta aglomerare informa, dar intalnirea e camuflata sub aglomerarea urbana si vechea frontiera a civilizatiilor e ingropata sub aceasta ciuperca uriasa a asezarii omenesti, care umple toate crevasele si reduce relieful la aceasta platitudine a locuirii nesfarsite. Unde sa tragi granita, in acest cer de acoperisuri, antene si minarete? Ea nu mai e nicaieri.

A trece o asemenea frontiera nu are nimic din gestul conventional de a te muta trecator de la un teritoriu lingvistic la altul in cadrul aceleiasi civilizatii. Asteptarile celor care se aventureaza dincolo de granita propriei civilizatii au un caracter teribil si expeditia lor nu are nimic banal, e o aventura fundamentala. De partea cealalta nu te astepti sa gasesti doar o limba straina si cateva obiceiuri mai speciale, ci un alt cadru de referinta, in care ai putea fi identificat ca strain si vanat ca un animal. Daca nu patrunzi pe teritoriul strain ca un cuceritor, te astepti sa devii sclav sau victima. E ce li s-a intamplat in Irak multor localnici care au luat partea invadatorilor occidentali.

Nu stiu incotro merg Iranul de azi si Kosovo si cum se va aseza inca o data vechea frontiera ambigua si periculoasa. Dar ii rog pe cititorii care au trecut si ei asemenea frontiere esentiale sa mi le descrie. Imi pot trimite si fotografii. Le colectionez pentru un om din Iran, care e azi doar un tortionar, dar maine poate face pasul cel mare, dincolo de sine.

Dr. Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin