Au trecut cu repeziciunea proprie vieții noastre contemporane 135 de ani de la nașterea celui mai de seamă creator muzical român al tuturor timpurilor, genialul George Enescu. S-a vorbit și s-a scris în ultimul sfert de veac despre unicitatea geniului enescian, fără a se fi relevat coordonatele și trăsăturile fundamentale ale acestei trăsături caracteristice autorului Rapsodiilor române.
Desigur că nu este ușor să clasifici un muzician de talia și mai ales de profilul, oarecum singular, al lui Enescu în mișcarea muzicală universală. Imposibilitatea de încadrare într-un curent estetic, într-o școală muzicală, într-o grupare artistică i-a descurajat pe cei mai mulți cercetători ce s-au străduit să-l eticheteze pe George Enescu în vederea clasificării istorice. Tip de muzician echilibrat, crescut de mic copil în atmosfera severă a culturii austriece, George Enescu a știut să evite modelele trecătoare ce au „bântuit“ Parisul începutului de veac XX, nealăturându-se niciunei tendințe inovatoare, pur experimentale.
A cunoscut și însușit ideile, concepțiile societății timpului, dar le-a trecut prin filtrul propriei sensibilități, evitând afișarea spectaculoasă a efectelor tehnice.
Spirit înclinat mai hotărât spre sinteză decât spre inovația de paradă, George Enescu a di-simulat noul, fapt care a contribuit la întârzierea receptării originalității creației sale și, implicit, la încadrarea sa pe locul meritat în ierarhia valorilor universale. Iată de ce avea dreptate criticul muzical parizian Antoine Goléa să clameze în cronicile sale, în volumul „Esthétique de la musique contemporaine“, că Enescu rămâne „cel mai nedreptățit compozitor al veacului XX“.
Din această imposibilitate de clasificare profesională, creația autorului lui „Oedip“ și-a dobândit pe măsura scurgerii anilor – datorită laturii atemporale – perenitatea. Compozitorul a știut să insiste și s-a străduit să cristalizeze acele trăsături de esență umană și artistică nepieritoare, a stăruit pe ideile majore capabile să insufle paginilor muzicale o puternică viață interioară.
Dincolo de cumulul de calități, unicitatea geniului enescian se impune prin umanismul profund ce domină întreaga sa moștenire artistică. S-a remarcat pe bună dreptate – deși mai mult intuitiv decât pe baza unor argumente științifice indubitabile, relevante – că Enescu a fost un tip de muzician renascentist, rătăcit în secolul atomului și al cuceririi Cosmosului. Proverbiala sa memorie, cultura multilaterală în domeniile științei și filosofiei, dar mai ales activitatea profesională de compozitor, violonist, dirijor, pianist, pedagog l-au singularizat în lumea artei moderne. În momentul când unii muzicologi străini îl socoteau pe Enescu „un vajnic ctitor din vremea Renașterii“, un enciclopedist al secolului iluminismului pierdut în lumea noastră, exegeții români au pus în lumină și alte laturi inedite ale acestui uma-nist. Astăzi dispunem de numeroase poezii ale muzicianului, un volum memorialistic, după cum la Muzeul muzicii românești din București se păstrează o suită de desene și caricaturi semnate de Enescu, ce depășesc cu mult condiția artistului plastic amator.
Acest „Michelangelo al muzicii românești“ a însemnat pentru prieteni, colegi de breaslă, critici muzicali etc. și un poliinstrumentist fără egal. Există documente și mărturii scrise ce atestă laturi noi ale muzicianului român: organist, violonist, violoncelist, flautist și cornist. Puțini știu că George Enescu nu s-a temut să apară în unele din aceste posturi chiar în fața publicului din țară și din străinătate. Sunt virtuți care întregesc portretul muzicianului renas centist, luminând unicitatea geniului enescian. Deși tot mai mulți cercetători contemporani recunosc în creatorul român un spirit de sinteză universală, totuși George
Enescu se înscrie – în primul rând – ca personalitate de sinteză primordială a culturii muzicale românești. Așa cum spunea scriitorul Gala Galaction, pe bună dreptate, Enescu reprezintă pentru noi o „avuție națională“.
Apariția lui Enescu în fruntea școlii naționale de compoziție și de artă interpretativă a avut darul să schimbe sistemul de valori în concepția culturii muzicale autohtone. Violonistica și pianistica enesciene au arătat până la ce nivel trebuie să se ridice artiștii români spre a avea șansa pătrunderii în competiția valorilor universale. Creația enesciană a oferit modelul ideal de aspirație al unei generații mândre de un asemenea contemporan. Raportarea interpreților și compozitorilor la „etalonul enescian“ a stimulat creșterea nivelului profesional al artei originale.
Într-o epocă de intensă valorificare a folclorului, într-o perioadă de acerbă confruntare a mijloacelor de expresie artistică, atunci când fie-care creator încerca să descopere piatra filosofală a „soluției românești“ pentru înscrierea în circuitul universal, George Enescu a parcurs cu dezinvoltură toate fazele de prelucrare a melosului popular, de la citatul folcloric până la esența spirituală autohtonă.
În primul rând, creația sa poartă amprenta spiritului latin. Prin acel echilibru clasic al formelor, prin luminozitatea și căldura expresiei, muzica lui Enescu se înscrie ferm în marea stirpă a gintei latine. Ea păstrează însă nostalgia dorului românesc ce o face inconfundabilă în contextul acestei lumi mediteraneene și sud-est europene.
În al doilea rând, George Enescu a reușit sinteza între tradiția muzicală orientală (unde a încorporat tradiția arhaică populară românească) și cultura muzicală europeană. Preocupat încă de la începuturile sale componistice de muzica orientală, indiană și armeană, George Enescu a scris o serie de piese ce își așteaptă exegeții să o studieze în profunzime. Muzicologul Gheorghe Firca a sesizat prezența insistentă a scărilor muștar, nisabur și hisar în paginile muzicale enesciene, sugerându-se trimiteri precise la muzica orientală.
Criticii muzicali francezi au remarcat în limbajul compozitorului român aluziile la folclorul „dintre Gange și istmul corintic“, dar au subliniat capacitatea creatorului de topire a surselor într-un melos personal, original. „Cântul trubadurilor Indiei, mai puțin alterat, desigur, la poalele dealurilor moldovene și la adăpostul Carpaților – scria Antoine Goléa, în Estéthique de la musique contemporaine – decât acela pe care Bartók va trebui să aibă grijă să-l elimine din muzica populară ungară, cine nu-l deslușește încă în finalul Sonatei a II-a pentru vioară sau în glasul primei viori din Octet?“
În sfârșit, George Enescu a încercat – pornind de la sinteza dintre melosul popular românesc și cel psaltic, chiar de la gândirea monodică – să realizeze în opera sa de esență națională acea fuziune între Est și Vest, între Orient și Occident, spre a împrumuta virtuți de universalitate creației noastre. Așa s-a născut acea muzică enesciană de factură europeană, ce venea însă pentru ascultătorii și criticii muzicali occidentali „de undeva din Răsăritul continentului“. Surprinzător ne apare faptul că George Enescu a știut să integreze în procesul acesta de sinteză a celor două culturi și toate cuceririle de limbaj tehnic ale veacului XX. Ceva mai mult de atât: în vocabularul muzical, dar mai ales în sintaxa estetică și componistică, George Enescu s-a dovedit un precursor mondial al epocii.
Drama geniului enescian a constat în plurivalența darurilor naturale. „Eu sunt cinci într-unul“, obișnuia să afirme, gândindu-se la compozitorul, violonistul, pianistul, dirijorul și pedagogul înnăscut. Dar Enescu a fost – în realitate – un pluriinstrumentalist (violist, violoncelist, organist, flautist, cornist), un culegător de folclor, un înzestrat actor și cântăreț, un introvertit teolog și un pasionat colecționar de instrumente muzicale. Cele peste 1.000 de scrisori publicate la Editura Muzicală între 1974 și 2015 au relevat și preocupări ale tânărului muzician ceva mai domestice – de filatelist, agronom și… polisportiv: biciclist, călăreț și jucător de… golf! Puține genii muzicale ale lumii au dispus de aceste multiple preocupări secundare, intime, particulare ale „renascentistului“ artist moldovean. Multe dintre aceste „preocupări“ l-au apăsat vădit la bătrânețe, ultimul deceniu enescian petrecut în exil dovedindu-se distrugător pentru un creator de o sensibilitate singulară.
Totuși, în fiecare pagină muzicală Enescu și-a dăruit o fărâmă din suflet. Când a simțit că dureroasa clipă a despărțirii de lume și de patrie se apropie, compozitorul a mai avut tăria să-i solicite lui Bernard Gavoty să interpreteze în Amintiri acea modestă profesiune de credință: „Nu mi-am servit țara decât cu sufletul“.
