Excelența Sa, ambasadorul SUA la Bucureşti, Hans Klemm, a abordat o chestiune prestantă, nu numai pentru români și România, ci chiar pentru viitorul Uniunii Europene și al lumii: problema valului masiv de imigrare musulman din ultimul an și, după toate semnele, și din perioada următoare.
Poziția domniei sale în această chestiune care le dă atâtea bătăi de cap de natură morală compatrioților noștri, confruntându-le omenia cu alerta declanșată de propriul instinct vital, este, nu încape îndoială, în acord cu spiritul democrat al societăților libere și cu preceptele creștine: „Tuturor trebuie să li se ofere o şansă să se dezvolte, să aibă o contribuţie şi să schimbe ceva în această lume“. Nimeni de bună credință nu poate pune la îndoială justețea acestor cuvinte.
Noi înșine, românii, puși uneori în fața alegerii de a continua viața departe de casă, ne punem speranțele în credința societăților către care ne îndreptăm, ca viitori azilanți ori ca inși gata să se integreze definitiv în ele, că lucrurile stau într-adevăr astfel, că vom fi respectați, că ni se va permite să participăm la o viață mai bună decât cea din care căutăm să ieșim. De aceea, ar trebui să fim consecvenți și coerenți cu noi înșine, nedevenind democrați și toleranți doar atunci când solicităm, ci rămânând astfel și când trebuie să dăm.
În fond, domnul ambasador nu face decât să exprime o încredere – proprie, dar probabil și oficială, a Statelor Unite – în România și în români, atunci când spune: „Cred că România ar putea fi ţara est-europeană care să reprezinte un exemplu de toleranţă şi incluziune, primindu-i pe aceia care îşi doresc un viitor mai bun. /…/ Lăsaţi-i pe aceşti imigranţi să devină parte a acestei noi Românii pe care o creaţi, una lipsită de corupţie, în care principiile statului de drept se aplică tuturor cetăţenilor şi fiecăruia în parte şi în care fiecare membru al societăţii are ocazia de a contribui la vibranta cultură şi economie a României“.
Perspectiva astfel descrisă este optimistă, pozitivă și aduce prețuire pentru țara noastră și oamenii ei. Într-adevăr, de ce nu am fi noi mai deschiși și mai omenoși decât alții? Mai cu seamă că în trecut, chiar și în cel apropiat, destui dintre noi au simțit pe piele proprie greutățile vieții, privind în jur după o mână de ajutor.
Dincolo de aceste elanuri firești, cu care orice om educat și înzestrat de la natură cu atributele care dau noblețe ființei umane va fi de acord, rămân însă angoasele. Destui români se tem de imigrări aluvionare, care ar putea modifica nu doar peisajul uman, sporindu-i radical diversitatea rasială – ceea ce nu e, în sine, decât inedit – și culturală (ceea ce poate îmbogăți peisajul cultural românesc și european), ci și religios, ceea ce s-a văzut și în ultimii ani că poate antrena seisme în mersul înainte și în coerența identitară a unei societăți.
Domnul Klemm observă corect: „Cu siguranţă, poate fi înfricoşător să primeşti noi imigranţi, mai ales în număr mare. Ce se va întâmpla dacă nu se acomodează, dacă vor sufoca serviciile sociale, financiare sau medicale, dacă iau locurile de muncă ale unor oameni care sunt aici de ani de zile? Există multe necunoscute. Dar să nu uităm că unele dintre cele mai mari contribuţii ale Americii la societate s-au datorat imigranţilor“.
Ceea ce nu spune însă explicit ambasadorul este că marile contribuții ale americanilor, datorate imigranților de pe alte continente, s-au produs după dispariția istorică a locuitorilor amerindieni care populau anterior America; și asta tocmai datorită noilor veniți. Intrați cu destule peripeții în modernitate ca națiune înzestrată cu un stat propriu, românii au trăit mai multe sute de ani sub dominații străine. România ca stat unitar nu a împlinit încă o sută de ani de la întregire (o va face peste doi ani), iar experiența mai multor dominații străine din trecut o face, să o recunoaștem, nevrotic prudentă – și nu fără motiv – în raport cu sensibila chestiune a conviețuirii. Ea se află de nici zece ani într-un context plurietnocultural, UE, unde abia învață treptat să se comporte ca o membră cu drepturi în principiu egale la o comunitate democrată pestriță și foarte diversă.
Nu poate fi acuzată cu prea mult temei dacă, ieșită abia de un sfert de secol de sub o domnie autoritaristă sumbră și izolaționistă, nu a învățat încă, și nici destul de repede, reflexele ieșirii încrezătoare din autarhie. Adaug că, din păcate, nici românii nu au știut întotdeauna să se comporte după cuviință la alții acasă, după cum nici aceia nu au socotit oportun să îi primească pe români cu toată deschiderea democrată și tolerantă care ne apare și nouă, astăzi, ca reper fundamental.
Este adevărat ce mai spune domnul ambasador: „Cei care îşi caută o nouă casă aduc cu ei energie şi idei, spirit antreprenorial şi entuziasm. Nu consideraţi acest lucru o potenţială povară pentru societate, ci o potenţială resursă“. Rapoartele comunitare cu privire la infracționalitate, la procentul de populație nou-venită angajată în afaceri proprii ori primind slujbe la stat nu sunt, de cele mai multe ori, niște exemple încurajatoare. Iar pe acest fundal, nu o dată, diferențele religioase au escaladat, devenind granițe civilizaționale de netrecut și obstacole în calea unei cooperări echitabile.
După cum relatează excelența sa, „… pe data de 3 februarie, la o moschee din Statele Unite, preşedintele Obama le-a reamintit tuturor musulmanilor americani: «Nu sunteţi musulmani sau americani, sunteţi musulmani şi americani.»“ În consecință, urmând exemplul președintelui american, și dl. Klemm transmite: „Îi încurajez pe toţi locuitorii acestei minunate ţări cu o îndelungată istorie şi o foarte mare diversitate, să îi primească pe imigranţi şi să-i ajute să fie musulmani şi români“. Rămâne, din păcate, un fapt acela că nu apartenența la o religie sau alta te face mai mult sau mai puțin român (chiar dacă unii dintre compatrioții mei cred cu tărie asta), și deci nu ea stârnește temeri.
Ceea ce îngrijorează, aici, la Dunăre și în Carpați nu mai mult decât în alte părți ale lumii occidentale, este diferența dintre musulmanii moderați și cei radicali, ultimii fiind purtătorii mesajului războinic îndreptat contra celorlalte religii și ai conduitelor concrete care decurg, nu o dată, din asemenea crezuri intim asumate. Or, deocamdată, nu s-a găsit o soluție pentru prevenirea manifestărilor radicale aducătoare de moarte și de mari pagube sociale, din câte se știu, Islamul neavând, s-ar crede, suficient de puternice resurse pentru a opri radicalismul unora dintre militanții lui.
Cred că românii împărtășesc, în cea mai mare parte, crezul idealist, optimist și proiecția încrezătoare într-o lume mai bună a excelenței sale dl. Hans Klemm. Problema noastră, deocamdată suspendată în incertitudine este, pe de o parte, când vom beneficia de acest tratament în țările în care unii dintre noi, românii, migrează și cum putem feri toleranța noastră de doza de naivitate care să permită terorismului și urii intolerante a altora să se manifeste, făcând victime ireparabile. Suntem într-un moment istoric în care încă mai putem evita, cu puțin mai multă și mai atentă pregătire, pagubele și chiar dezastrele ireparabile.
