Unul dintre pronosticurile de care se cuvine ținut seama în materie de context politic internațional și, totodată, relevant pentru situarea României este cel al șefului SRI, George Maior.
Într-o declarație actuală, domnia sa încearcă o evaluare pe cât de succint formulată, pe atât de importantă. Recentele evenimente legate de Crimeea, ducând progresiv la confruntări între Ucraina și, deocamdată, partizanii unei rupturi teritoriale în favoarea Rusiei, au atras atenția asupra consecințelor pe care evoluțiile din zonă le fac posibile. Cum, prin poziția ei teritorială, România este învecinată direct cu Ucraina, este firesc ca dinamica politică și, din nefericire, militară din regiune să fie scrutată cu atenție de experții români. Conform lui Maior, pe acest fundal, „atitudinea expansionistă a Rusiei trebuie să ne îngrijoreze din perspectiva posibilității de propagare a unor fenomene negative pe teritoriul României”. România a fost, între finalul celui de-al doilea război mondial – și, cu deplină putere, după 30 decembrie 1947 – parte a sistemului sovietic, vasal obedient al Moscovei. Ea a rămas astfel, în pofida unor reculuri episodice și limitate, până la căderea URSS în 1991 (după cum o dovedește tratatul de prietenie și cooperare semnat de politicienii regimului de tranziție Iliescu, în pofida opiniei publice care dorea o reorientare clară a țării către Uniunea Europeană, încă de pe atunci).
Deși există semne clare că Rusia lui Putin a reînceput recompunerea fostului său imperiu, reprimând tentativele de libertate în nume propriu ale Ceceniei și ale Georgiei, și angajându-se, recent, în asigurarea servituții ucrainene față de Kremlin, fie și pe calea sprijinirii secesionismelor, de nu chiar prin operațiuni de război mai mult sau mai puțin convenționale, totuși nu sunt temeiuri suficiente pentru a socoti că probabilitatea unui război în toată regula rămâne cea mai fermă. În această direcție merge și aprecierea situației de către SRI, prin vocea autorizată a liderului său: „Nu cred că vom avea de-a face cu războaie de tip clasic, ci cu acțiuni asimetrice, de tipul atacuri cibernetice, acțiuni informative puternice în teritoriul NATO/UE, acțiuni economice. Acest tip nou de război e mult mai complicat și mai complex decât cel clasic, va afecta pentru mult timp regiunea și trebuie să fim pregătiți”.
Prin urmare, nu război, ci războaie. Cu Ucraina, dar – foarte plauzibil – și cu statele baltice și cu Republica Moldova (cel din urmă a început încă de prima parte a anilor ’90, devenind de atunci încoace un conflict înghețat, dar nu și îndepărtat cu totul de pe harta focarelor pâlpâinde, gata să reizbucnească). Or, un conflict cu Moldova ex-sovietică, promovat în scopul de a readuce această țară în sfera de dominație moscovită, ar tensiona maximal raporturile, și așa zbârnâind, dintre Moscova și București. În acest sens, nicio surpriză majoră.
S-au făcut deja declarații de ambele părți, iar unele dintre ele au sunat de-a dreptul belicos.
Nu este mai puțin adevărat că șansele ca un conflict între state – dar și antrenând blocurile militare existente – să ia formele consacrate, acum când revoluția telecomunicațiilor și progresele în materie de informații au explodat, sunt minime. Nu degeaba sunt pomenite atacurile cibernetice și loviturile de natură economică. Cu primele România s-a mai confruntat în ultimii ani, nu fără consecințe, iar politica de „răcire” dintre Băsescu și Putin se va putea descifra, foarte curând, probabil, în chestiunea importului de gaze pe piața românească. Desigur, nu este vorba să se reducă totul numai la aceste două posibilități, dar ele ilustrează fiecare dintre domeniile menționate și anvergura la care se pot manifesta fenomenele. Contracararea efectelor negative depinde de experții în IT și comunicații, de serviciile secrete, de armată, dar și de decizia politică și de abilitatea managerială din economia noastră. Nu în ultimul rând, însă, ea trebuie să aibă în vedere și „o altă redistribuție a structurilor de forță NATO cu centrul de gravitație spre zona estică și sudică a NATO, o regândire a apărării NATO”, după cum spune G. Maior.
Ca parte a sistemului defensiv NATO, înzestrată fiind și cu un scut antirachetă, și având deja o anume experiență pe teatrele de luptă planetare, unde a fost și este încă reprezentată, România se poate prevala de un anume profesionalism. Dar eforturile integrării ei mai adânci, mai consistente în sistemul UE, în NATO și în parteneriatul cu SUA vor trebui, cu siguranță, accelerate și aprofundate. Solicitarea țării noastre în cadrul Alianței Nord-Atlantice de a se comuta centrul de greutate al dispozitivelor de apărare către flancul răsăritean-sudic nu este deloc sigur că va putea primi un răspuns afirmativ cu promptitudinea așteptată. Politica de până acum, de la inaugurarea izbucnirii separatiste din Ucraina, de către Occident, s-a caracterizat, deocamdată, prin răspunsuri relativ moderate, cu o aparență ezitantă, la acțiunile îndreptate împotriva ordinii constituționale a Ucrainei.
Dacă, într-adevăr, în locul unor conflicte fierbinți, noua linie de falie ucraineană va delimita o altă cortină de fier europeană, proximitatea României față de aceasta, ca și stabilizarea conflictului într-o configurație relativ stabilă amenință să ne mențină la marginea imperiilor, într-un climat de o anumită incertitudine, supus unor presiuni insidioase și poate rămas la îndemâna unor politicieni nu întotdeauna exemplari sub raport patriotic. Dacă prima parte a sec. al XXI-lea va fi, de aici înainte, pentru țara noastră, una a instabilității și a jocului oportunist între tabecrizre, România va fi sacrificată din nou, iar evoluția ei, deocamdată garantată de direcția proprie de deplasare, consensuală cu Occidentul, va stagna ori va trebui eliminată cu totul din discuție.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai.
