Primul gest pe care l-a făcut echipa de activiști și securiști care a descins pe noul mal al istoriei după 1990 pentru a-i învăța pe români să construiască democrația și liberalismul economic a fost să distrugă reperele morale. „Toți am ieșit pătați din comunism” a fost cuvântul de ordine al începutului pe care vechii pungași l-au aruncat peste lume. Aceasta a fost marea strategie a impunității, orizontul în care s-a așezat mizeria care-a urmat. Căci, de vreme ce am intrat în noua lume deja ticăloșiți, nu capătă oare abjecția un aer firesc? Nimeni nu are îndreptățirea morală să o denunțe. Nimeni nu poate deschide gura în numele adevărului. În nici o privință.
Sub acest acoperiș al imoralității generalizate a început acapararea puterii. Au apărut rapid ziare și posturi de televiziune specializate în linșarea publică a celor ce contraziceau intrarea într-o lume care se pregătea pentru un jaf la scara națiunii. Când s-a născut, la 31 decembrie 1989, Grupul de Dialog Social a fost numit de ziarul Azi „bârlogul lupilor”. Trebuia amuțit orice loc în care se rosteau adevăruri răspicate. Vârfurilor intelectuale ale țării li s-au confecționat biografii impure. Toți cei care ieșiseră cu sufletul întreg din experimentul comunist trebuiau mânjiți. Trebuia rapid construită o cocină generală. Și băgați acolo toți cei care nu trăiseră în ea.
„Bolșevismul a fost întotdeauna apărat de însuși caracterul său neverosimil”, a spus la un moment dat un faimos filozof francez (Alain Besançon). În acest caracter neverosimil continuăm să trăim. Iar lucrul cel mai neverosimil este firescul cu care minciuna intră în lume sub masca adevărului. Pentru asta se cere o enormă nerușinare. Și un tupeu infinit: să acuzi în gura mare pe cel care-ți cere socoteală pentru mârșăviile tale. Jefuitorul își ascunde jaful acuzându-te de jaf, ticălosul își ascunde ticăloșiile în spatele calomniei și al discursurilor moralizatoare, spiritul mafiotic se îmbracă rapid în mantia interesului național – toate țin de tehnica caracterului neverosimil care naște minciuni adevărate. Ceea ce e cu adevărat diabolic, spune Denis de Rougemont în “Partea diavolului”, ar fi „pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși criteriilor adevărului”. În patru decenii de comunism, noi am trăit cu diavolul în brațe. Iar clasa politică de la noi continuă, de peste două decenii, să-l țină bine strâns la piept.
Iată-i pe marii noștri plagiatori care au ținut morțiș să devină doctori peste noapte. Mulți dintre ei analfabeți funcționali, mulți cu probleme de exprimare, alții niște șmecherași obraznici – cu toții au reactivat tehnica tupeului diavolesc. Lucrul cu adevărat năucitor este însă că cel mai mare impostor intelectual din România ajunge să-l acuze de impostură pe rectorul Universității din București, profesorul Mircea Dumitru. Ce competențe filozofice are un procuror care fură (vezi antologicul articol al lui Dan Tăpălagă, “De ce furi, procurorule?”, apărut la scurtă vreme, în 2012, după ce plagiatul lui Ponta a fost dat pe față) ca să se pronunțe în privința unuia dintre cei mai distinși filozofi analitici și solizi cunoscători ai lui Wittgenstein din România? El, care n-a fost în stare să se pronunțe pe o temă juridică decât expropriindu-l pe altul, emite judecăți de valoare despre germana filozofică și isprava unui specialist de top?
Mi-e greu să tac pe această temă. În editura Humanitas au apărut în ultimii ani două volume ale lui Wittgenstein traduse în coautorat de Mircea Dumitru. E elementar, dacă te ocupi de filozofie, să știi că scrierile lui Wittgenstein sunt traduse în toate limbile Pământului din confruntarea edițiilor germane cu cele engleze. Iar prima ediție a “Cercetărilor filozofice” traduse în limba română la Humanitas de Mircea Dumitru și Mircea Flonta este bilingvă. Colaborarea dintre doi mari specialiști în Wittgenstein a dat în limba română o traducere remarcabilă. Această faptă a excelenței este acum murdărită și călcată în picioare.
Calomniatorul știe întotdeauna care este adevărul în privința victimei sale. Și-atunci de ce-l împroașcă? Ca să-și acopere mizeria proprie sub preșul unei imoralități inventate. Ca să se poată bate cu Mircea Dumitru, orbul Ponta îl trage pe rector în pivnița imposturii sale.
Acest comentariu a fost publicat în Revista 22
