Îndreptarea dreptei

Toţi clamează unitatea dreptei, dar fiecare o concepe doar sub conducerea lui. Meteahna naţională care împarte lumea în şmecheri şi fraieri se manifestă în lumea politică românească de dreapta prin complexul şefului: dacă nu eşti şef, eşti un nimeni.

Clasa politică (ne) falimentează încet şi si­gur. De o parte, Ponta şi Antonescu, care arătau la conferinţa de presă de după con­gresul PDL ca un fel de Ţociu şi Palade cu jumătate de normă, iar de partea cealaltă, un pre­şe­dinte-vampir cu dinţii to­ciţi, în căutare de sânge proaspăt şi popular.

Într-un mod mai puţin popular, la înaintare a fost trimis Cristian Diaconescu, fost fruntaş al PSD, căruia Mişcarea Populară vrea să i se opună acum cu succes. Probabil că politica are raţiuni care ne scapă nouă, votanţilor simpli. Dar oamenii politici ar trebui să aibă o raţiune care să nu ne scape.

Principala problemă nu mi se pare aceea că „reformatorul“ dreptei a ajuns aici din postura de reformator al stângii. Oamenii îşi mai schimbă opiniile. În ultima decadă, peste 50 de milioane de americani şi-au schimbat opinia în privinţa căsătoriilor în­tre persoane de acelaşi sex. Dar astea sunt opinii personale.

Când ai opinii ideologice în virtutea că­rora vrei să conduci oameni, inclusiv pe unii care nu şi-au schimbat radical opi­niile politice în ultimul an, ar mai fi ne­voie de ceva: să le explici un pic procesul. Când te-ai răzgândit, de ce, ce ai învăţat din asta etc. Ca să înţelegem şi noi cu cine stăm de vorbă şi ca să nu considerăm schimbarea asta cu 180 de grade ca pe ceva de la sine înţeles şi absolut normal. Că nu e.

Aşa cum nu e normală nici puzderia de pro­iecte politice de dreapta. Toate cu ace­laşi obiectiv. Toţi clamează unitatea drep­tei, dar fiecare o concepe doar sub con­ducerea lui. Meteahna na­ţională care împarte lumea în şmecheri şi fraieri se ma­nifestă în lumea politică ro­mânească de dreapta prin complexul şefului: dacă nu eşti şef, eşti un nimeni.

Ipocrizia şi duplicitatea sunt la ele acasă şi dansează pe masă. Toţi şefii partidelor, moţiunilor şi mişcărilor de pe dreapta pretind simpatizanţilor fix ce­ea ce ei nu sunt în stare: să se adune sub conducerea lor, deşi ei nu se pot aduna sub conducerea nimănui altcuiva.

Ăsta e, la noi, blestemul dreptei şi bine­cuvântarea stângii. Ei n-au nicio problemă să tragă la o căruţă condusă de altcineva. Pentru ei e în firea lucrurilor bune în­vă­ţate pe vremea lui Ceauşescu. Pe dreapta, oamenii se dezic de figura conducătorului unic, dar nu reuşesc să aşeze în loc niciun fel de conducător. Care, cum se urcă-n căruţă, vrea în faţă, la hăţuri. Dacă nu se poate suficient de repede, răstoarnă că­ru­ţa, ia vreo doi care scapă şi încalecă boii. La prima căruţă pe care o întâlnesc în drum, repetă figura. Nu e bine şi nu-i a bu­nă. Pierdem timp, energie şi capacitatea de a construi pe ceea ce s-a reuşit deja. O luăm tot timpul aproape de la zero, iar ăs­ta nu e semn de bună chibzuinţă.

La câţi au ajuns să fie, ar putea organiza un grup terapeutic de suport, să-i zicem „Preşedinţii Anonimi de Partide de Dreap­ta“, şi s-ar putea întâlni cu un psiholog o dată pe săptămână, ca să-şi povestească pro­blemele, să-şi discute motivele şi să ajungă, în final, la o înţelegere.

Continuarea în Revista 22