Prea puţină lume a dat importanţă unei dispute apărute cu puţine săptămâni în urmă tot de-a lungul invizibilei frontiere Est-Vest - de data aceasta pe tema rolului religiei în sfera publică. După adoptarea noii Constituţii de către Parlamentul de la Budapesta în data de 18 aprilie, o parte a comunităţii internaţionale, dar mai ales Germania, a criticat aspru noua lege fundamentală a Ungariei, denunţând-o drept un „atac la pluralism" care ar consolida, în plus, intoleranţa la adresa minorităţilor religioase şi sexuale. O prestigioasă revistă politică germană a opinat chiar că Ungaria a devenit „ruşinea Europei". Indiscutabil, Constituţia lui Viktor Orban epatează prin doctrina ei conservatoare şi prin seria valorilor etice eminamente tradiţionale, din managementul cărora Guvernul Orban speră să-şi derive legitimitatea. Ministrul adjunct de Externe al Germaniei, liberalul Werner Hoyer, a declarat că Germania urmăreşte „evoluţiile din Ungaria cu mare atenţie şi preocupare", considerând că noua lege fundamentală a ţării ar fi chiar mai îngrijorătoare decât mult-blamata lege mass-media, care atrăsese Ungaria într-un scandal european de proporţii. Budapesta a reacţionat rapid la criticile Berlinului despre presupusa incompatibilitate a noii Constituţii cu valorile europene, omologul maghiar al lui Hoyer denunţând, lapidar, „amestecul inacceptabil în politicile interne ale ţării".

Preambulul Constituţiei Ungariei abundă în referiri la creştinism, iar corpul legii stipulează, printre altele, protejarea vieţii fătului din momentul concepţiei sale, definind instituţia căsătoriei drept „uniune dintre un bărbat şi o femeie". Prin aceste şi alte articole, şi-a atras oprobriul unor grupuri de influenţă cu mare trecere pe lângă Bruxelles sătule de modelul social tradiţional, bazat pe ideea nucleului familial. Susţinătorii Constituţiei argumentează în schimb că aceasta nu condiţionează existenţa nucleului familial de căsătorie şi recunoaşte parteneriatele înregistrate ale cuplurilor de acelaşi sex, punând în plus un accent deosebit pe protecţia copilului, a mamelor, a vârstnicilor, precum şi a persoanelor cu dizabilităţi.

De cealaltă parte, guvernul de coaliţie de la Berlin pare să se ghideze din ce în ce mai puţin după regulile creştin-democraţiei, deşi principalul partid de guvernământ este cel creştin-democrat. Doctrina în cauză s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea ca o reacţie de protejare a catolicismului în faţa liberalismului şi a secularizării. Konrad Adenauer, părintele Germaniei Federale moderne, ar fi considerat, probabil, părţi ale acestui tract al guvernanţilor maghiari drept periculos de permisive.

Deocamdată, disputa dintre Germania şi Ungaria pe această temă pare a se fi încheiat, iar mai-marii de la Bruxelles, cu preşedintele CE Barroso în frunte, au dat între timp fuga la Roma pentru a asista cu evlavie la beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Patimile ce stăpânesc Uniunea Europeană a zilelor noastre - înfiinţată în 1958 de fapt ca o comunitate preponderent catolică - sunt departe de a mai putea fi numite creştine, darămite catolice. Cu excepţia Germaniei postnaziste, nici una dintre noile democraţii europene nu s-a demonstrat tributară doctrinei creştin-democrate - nici măcar Polonia. Legislaţia UE este astăzi bazată aproape integral pe principiile umanismului secular, Uniunea pornind din start la drum cu dezideratul proteguirii autonomiei individului şi a principiului neamestecului în viaţa cetăţeanului, vizând transformări doar acolo unde clericalismul îşi punea amprenta până şi asupra legilor. De atunci, majoritatea organizaţiilor religioase au ajuns din ce în ce mai mult în defensivă, având în vedere că modul lor de abordare a acţiunilor caritabile contravine unui număr crescând de reglementări europene, bazate toate pe principiul diversităţii în societate. După ce Parlamentul Marii Britanii a adoptat, anul trecut, noua lege unică a egalităţii, nu puţine societăţi catolice de adopţie au preferat să-şi închidă porţile decât să agreeze adopţia unui copil de către un cuplu homosexual. Ciocnirea dintre drepturi devine pe zi ce trece mai greu de evitat, iar antagonismele apărute servesc exclusiv statului, a cărui strânsoare determină, până la urmă, individul să cedeze în faţa voinţei generale, în sensul definit de Rousseau, a populaţiei.

Marile carenţe ale noului secularism sunt lipsa de viziune şi impasibilitatea. Principiul său dominant rămâne non-judecata, care a degenerat însă rapid în indiferenţă. Iar aceasta merge mână în mână cu multiculturalismul ori de câte ori există reţineri tacite în privinţa cetăţenilor cu o conduită apreciată drept o abatere de la normă, dar ajunşi acceptaţi, de bine, de rău, pentru ca respectiva civilizaţie urbană să poată funcţiona în toată complexitatea ei. Nu trebuie să mire, prin urmare, că pleiada seculariştilor fără viziune este exasperată de noua Constituţie a Ungariei, ale cărei trimiteri creştine vor fi deranjat, indubitabil, cel mai mult. Şi la adresa societăţii româneşti aflate încă eminamente sub influenţa preceptelor creştine există destule ameninţări. Dar în România ameninţarea vine nu din partea seculariştilor, ci chiar a principalei instituţii religioase a ţării ca urmare a modului în care înţelege să-şi proiecteze influenţa. Poate că tema în cauză merită analizată într-un articol distinct.

Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000".