În criza refugiaților se simțea nevoia unei autorități general recunoscute. Președintele Iohannis a (semi)ratat momentul. Ca multe altele, de altfel.
Valul de refugiați este însoțit de o revărsare de isterie, xenofobism, politicianism și iraționalitate care mătură în cale orice urmă de abordare echilibrată și analitică. România a intrat în convulsii, deși nimeni nu a văzut deocamdată picior de refugiat. Românul, de la precupeața în papuci spărgând semințe la scara blocului la tractoristul vânjos care habar n-are cine ne sunt vecinii de la graniță, darămite unde-i Siria pe hartă, și până la păreriștii TV, veniți cu punctajul de la partid, toți până la unul au devenit experți în politică externă, refugiați, islam și Uniunea Europeană cu proceduri cu tot.
Rețelele de socializare pleznesc angoasat de frica refugiaților, abundă în injurii, prostii și manipulări cu toptanul, urechismul dă voios din coadă, complotul e unul planetar. Era de așteptat. Nația are doar certitudini. De un fel sau altul. Nu e loc de îndoieli, de nuanțe, de despicat firul în patru, de citit presa străină, analize sau cărți. Între emoția generată de imaginile înecaților în Mediterana, ale fugarilor luând cu asalt trenurile sau strecurându-se în patru labe pe sub sârmele ghimpate ale lui Orbán și emoția generată de frica atentatelor, a potențialilor teroriști infiltrați și a comunităților musulmane care refuză integrarea, vrând să schimbe Europa după chipul lor, e o prăpastie.
Între „să stea dracului la ei acasa, că sunt refugiați economici“ / „să-i ia Merkel pe toți și să se spele cu ei pe cap“ / „să nu ne spună nouă Juncker și UE câți să primim“ / „ăștia pun bombe, o să vedeți voi“ și abordarea umanitar-emoțională și europeană „solidaritate, principii și valori“ / „suntem parte a UE, avem deci și responsabilități“ – nu prea există cale de mijloc. Dialogul e cvasi-imposibil, ipocrizia e de ambele părți, iar cinismul, dezgustător.
Citește continuarea comentariului în Revista 22.
