Traian Băsescu a ajuns să se teamă în mod serios că mulţimea revoltată, fie că e vorba de pensionari sau de poliţişti, o să rupă poarta la Cotroceni într-una din zilele astea, sub privirile indiferente sau chiar încurajatoare ale jandarmilor. Şi Emil Constantinescu avea frici din astea, că Armata va da o lovitură de stat, că jandarmii se vor da la o parte din calea minerilor şi aşa mai departe. Dar e mai greu de acceptat pentru Băsescu, care nu e integral civil. Băsescu a preferat întotdeauna elementul militar din stat şi l-a răsfăţat. Bună parte din civilii numiţi de el erau, de fapt, ofiţeri acoperiţi. Chiar pe vremea când serviciile erau conduse de alde Timofte şi cei dinaintea lui, făcea cu ei bancuri pe seama presei şi încerca să fie pe bune cu ei. A fost necesară experienţa cu Hayssam ca să se despartă de generalul Botoş, campionul recursurilor în anulare.
A dat sporuri şi grade cu ambele mâini la tot felul de oameni din servicii şi n-a trimis în retragere pe nimeni fără o creştere în grad corespunzătoare unei pensii de acelaşi nivel. De asta Armata, Poliţia, Jandarmeria şi tot restul nu se aşteptau la loviturile pe care le-au primit de la el anul acesta. Există informaţii că a încercat să-i salveze prin exceptare până în ultima clipă. Dar, în contextul reformei pensiilor şi al angajamentelor cu FMI, pur şi simplu nu a putut. Cel mai curajos lucru făcut de Băsescu în acest an e că a anihilat pentru prima dată avantajele conferite acestor categorii, care făceau ca admiterea la Academia de Poliţie să fie printre cele mai solicitate din România. E, de fapt, prima oară în istoria acestor arme şi servicii când dispar aceste privilegii, care au existat şi înainte de război, şi sub comunism şi care erau menite, în principiu, să compenseze anumite dezavantaje ale acestor profesiuni, iar membrii lor îşi văd înşelate aşteptările şi sunt frustraţi corespunzător. De asta simplul fapt că nişte poliţişti supăraţi au strigat măscări sau au aruncat cu şepcile nu mi se pare, proporţional vorbind, o ofensă aşa de mare. Sigur că era mai bine dacă se controlau, dar a condamna pe careva că şi-a aruncat şapca cu însemnele naţionale ar fi cu totul ridicol şi abuziv (talentatul domn Predoiu văd că ne-a lăsat un Cod Penal demn de Turcia dinainte de referendum).
Mă întreb dacă Traian şi Elena au băut şampanie după căderea lui Blaga, ultima redută de autonomie a partidului în faţa patrimonializării de către curtea familiei lărgite Băsescu. Ea sigur că e inconştientă, nu îi pasă dacă partidul ajunge de dimensiunea în care îl poate vârî în poşeta sa Vuitton. Dar şi el? Şi ar trebui să bem şi noi? Aş vrea, că Blaga, organizând voturi pentru EBA (ca să nu fie bănuit că a conspirat cu mine ca să scape de ea) sau denigrând-o pe Monica Macovei şi lăudând-o pe Udrea (ca să-şi scape capul, după ce Adriana Săftoiu l-a pierdut pe al ei doar pentru că îi scria e-mail-uri), nu e un personaj prea atrăgător. Dar nu îmi vine să mă bucur. Cu toate problemele lui recente, decăderea partidului fost democrat e o pierdere. Mai ales acolo, în teritoriul profund, partidul consta în oameni care s-au bătut zece ani să spargă monopolul comunist. Că bătălia a devenit şi una pentru contracte publice e evident, e destul să ne uităm câţi primari urmăriţi de DNA are PDL. Dar a fost ani de zile o bătălie pentru pluralism. Azi, oamenii tineri iau drept fapt, dispensându-se de dovezi, ideea că Radu Berceanu e un om rău.
Dar eu îl ţin minte pe Radu Berceanu când a organizat abandonarea lui Iliescu în 1991, care a dus la ruperea FSN. Fără de asta noi nu câştigam în 1996. Îi ţin minte pe Băsescu, Berceanu, Duvăz şi Babiuc când au venit să se răţoiască la mine, prin 1997, că de ce TVR nu îi susţine în lupta lor anti-Ciorbea. Aveau argumente, mai ales manageriale, ne-am certat, dar a fost o ceartă de care îmi amintesc cu plăcere (Emil Boc nu era încă născut). Ar mai fi multe de spus despre un partid care mi s-a părut adesea cel mai promiţător din România (deşi nu l-am votat decât în 2004), adunând cea mai frumoasă garnitură de tehnocraţi, decimată ulterior de Băsescu în mare parte. Dar parcă începe să sune a prohod. Un lucru e sigur: că PD, aşa cum era, cu o galerie întreagă de personalităţi de vârstă şi autoritate similară, al tinerilor oameni de afaceri şi al unei noi administraţii ambiţioase, era aşa cum trebuie să fie un partid modern. Partidul de azi, cu un pseudoşef care aşteaptă timid ca Elena să îi împărtăşească indicaţiile celui adevărat, fără nici o personalitate care să nu se fi ascuns prin vreo gaură de şoarece, cu finul prezidentului pe post de băiat de viitor, Falcone, care încearcă să oprească o condamnare foarte probabilă pentru corupţie copiind tactica lui Năstase la Curtea Constituţională şi punându-şi un om la Interne, cu o nouă generaţie de beizadele fără carte şi experienţa Revoluţiei şi de mercenari care scriu pe blogurile subvenţionate din greu de Udrea, e o caricatură a celui vechi. Şi acela avea defecte.
Dar erau defectele unei democraţii tinere, nu malformaţiile deja mature ale unei organizaţii neopatrimoniale, în care s-a pierdut elementul esenţial al modernităţii, separaţia public-privat. Partidul de azi e o curte şi are defectele şi lipsa de capacitate ale unei curţi în a se adapta adecvat unor timpuri mai grele. Nimeni nu mai gândeşte, că gândirea s-a redus la a ghici ce vrea şeful (care nu ştie nici el totdeauna). Nimeni nu-i spune decât ce vrea să audă. Nimeni nu se mai coalizează, toată lumea e în competiţie contra tuturor celorlalţi. E destul să vezi ce a făcut Băsescu din băieţi ca Preda, Baconschi sau Voinescu, încurajaţi unii contra altora în ambiţiile lor cu totul deplasate. Pe măsură ce partidul intră la apă, ei speră să joace un rol mai mare şi mai mare. Şi ştiu foarte bine ce li se cere: să fie piticii devotaţi Albei ca Zăpada, la fel de entuziaşti şi când iau un bici pe spate, ca şi o bătaie încurajatoare pe umăr. Să devină purtătorii marii trene albe care să acopere enorma porcărie pe care Iliescu, de exemplu, nu şi-ar fi permis-o niciodată, fiind un om care îşi controla viaţa personală strict, şi să o facă să pară imaculată după ce au fost eliminaţi Berceanu, Blaga şi Videanu. Succes!
Prin decizia de a o numi pe Monica Macovei în 2004, un om din afara tuturor sistemelor, Băsescu a luat o opţiune. A ezitat jumătate de an între Botoş şi ea, noroc cu plecarea lui Hayssam că s-a hotărât. Monica l-a radicalizat contra conservatorilor din justiţie, cum Blaga sau Stoica, oameni mai din sistem, nu ar fi făcut-o niciodată. De la un moment încolo, destinul ne e structurat de duşmani, mai mult decât de prieteni. Şi loc de întors pentru Băsescu nu a mai fost, a ajuns să aibă aceiaşi duşmani cu noi, de ăştia ca Vîntu, care se laudă că au furat doar de la privaţi, nu de la stat (aiurea: garanţia CEC). A devenit condamnat la o anumită politică: numai lingăii sau proştii pot crede că asta s-a întâmplat datorită unei doctrine Băsescu. Am fi vrut noi să facem una, dar pur şi simplu viaţa politică a personajului e mult prea ad-hoc pentru aşa ceva.
Dar am ajuns să îl plătim prea scump. Nu numai cu toată demnitatea noastră, pentru că trebuie să îi suportăm curtea dizgraţioasă. Dar nici pe partea de eficienţă a guvernării nu merge. Dacă a trebuit să taie pensiile la militari pe care le-au aşteptat toată viaţa e fiindcă nu ştie de unde să taie, şi asta pentru că a cultivat incompetenţi care nu au habar de unde să apuce statul ca să îl reformeze. La marea întrebare de ce amputezi în loc să faci bypassuri, răspunsul e clar: prima o poate face orice măcelar, a doua are nevoie de un chirurg. Dar combinaţia asta, dur cu cei mulţi şi îngăduitor cu cei puţini, e periculoasă, merge direct şi distruge rădăcina legitimităţii. Aş fi mai preocupată, în locul preşedintelui, de motivul pentru care am ajuns un obiect de dispreţ şi ură decât de vocabularul poliţiei. Ca şi al marinarilor, a lăsat întotdeauna de dorit.
