Când intră în combinații politice cu statul, Biserica ajunge să devină un sistem politic secundar subordonat statului. În loc să fie o forță morală de sine stătătoare în viața oamenilor, devine o putere politică în jocul politic.
Acum, că a trecut momentul critic, când albul și negrul, adevărul și falsul, ticăloșia și corectitudinea, responsabilitatea și iresponsabilitatea se vedeau cu precizie clinică sub semnul urgenței și pericolului colectiv, lucrurile încep să revină la „normal”. Analiștii încep să ne explice cum văd ei PSD-ul, așa, ca un partid ca toate partidele, care a avut unele erori de abordare și comunicare, poate a mai exagerat ici și colo, dar altfel e o organizație politică OK, care trebuie doar să se reformeze un pic la strategie și „imagine”. Au scos capul iar „echidistanții” – n-a durat mai mult de o săptămână de năuceală. Sunt iar pe baricade cu „luciditatea” și „realismul” lor, pozând, speculând, rupându-se în figuri și poziționându-se public în funcție de interesele sau patologiile lor personale. Ideea de împăciuire generală, „toți o apă și-un pământ”, „toți suntem români”, „ce mai contează acum cu cine am votat și pe cine am susținut, contează să fie bine în țară”, plutește fermecător în aer. Pe scurt, Pupatul în Piața Endependenței, confecționarea unui Lapsus Național cu privire la cele petrecute în ultimii ani și comasarea populară a toți și toate în Marea Varză Națională Moral-Politică: iată trendul implicit al momentului.
In acest context, până nu dispare sub valul „sărbătorilor de iarnă” și ultima fărâmă de conștiință publică cu privire la lecțiile evenimentelor recente, să notăm un fapt, o constatare cu privire la ceva care e cu adevărat profund important și care poate că va fi relevant și public, mai devreme sau mai târziu, pe termen lung. Că, pe termen scurt, e evident că ideea e să ne uităm în altă parte, în ciuda faptului că, vrem, nu vrem, lucrurile acestea au un impact major chiar și când dorim să rămână neobservate și nearticulate public…
