Ce să-i faci, în cazul preşedinţilor, până şi simplul mers la piaţă devine un act politic. Ştim asta de când cu apelativul ofensator al lui Traian Băsescu la adresa unei reportere de televiziune socotite din cale afară de intruzive. Atunci, lumea a sesizat abordarea respectivei în termeni nu doar iritaţi, ci de-a dreptul rasişti, drept care media au reacţionat, iar cei preocupaţi de reacţia la discriminare, de oriunde ar veni ea în România, au dat cu promptitudine un comunicat de dezavuare.

Nu s-a observat însă, pentru a „rotunji" imaginea evenimentului public respectiv, că, da, există şi o limită de la care încolo asiduităţile presei devin intolerabile, încălcând drep­turile persoanei - oricare ar fi ea - la intimitatea mini­mală de care se cuvine să poată bene­ficia în oricare clipă. Şi asta pentru că spaţiul pu­blic nu poate şi nu trebuie să fie lăsat să invadeze, în oricare clipă, spaţiul privat al oricăruia din­tre noi. Nu există reglementări care să ierarhizeze cele două drepturi în virtutea unui principiu stabil, aşa încât să poţi spune că dreptul la imagine al reporterei respective este mai important decât dreptul la imagine al preşedintelui, ori că vi­gilenţa faţă de discriminare este mai importantă decât cea faţă de încălcarea dreptului la un spaţiu şi un timp privat, indiferent de persoană.

Cum acest fel de punere la punct a lucrurilor nu a avut loc până acum în dezbaterea noastră publică, faptele s-au repetat, în felul lor. Aflat, din nou, la piaţă, după cumpărături, Traian Băsescu a fost abordat de presă în mod previzibil, mai cu seamă că evenimentele din ultimele zile ridicau destule curiozităţi şi semne de întrebare. De astă dată, Băsescu a fost mai atent la circumstanţa respectivă, chiar dacă nu şi mai prudent. El a folosit-o însă pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de atitudinea Olandei cu privire la chestiunea acceptării României - şi Bulgariei - în spaţiul Schengen. Dar nu numai pentru atât. „Nu mai sunt zarzavaturi româneşti. Trebuie să recunosc că am evitat cât am putut zarzavaturile olandeze. Am preferat să cumpăr turceşti şi spaniole, dacă tot nu sunt româneşti. Şi cred că este bine să nu cumpărăm zarzavaturi olandeze." În principiu, circulând prin piaţă - într-un an care nu a fost tocmai rău pentru agricultura noastră -, oricine poate constata că politica agricolă românească este, prin rezultatele ei, nemulţumitoare, chiar şi aşa. Dacă piaţa internă nu produce zarzavaturi pentru con­sumul curent al româ­nilor, spune Băsescu, trăgând o rafală scurtă în direcţia Ministerului Agriculturii, eşti silit să cumperi de la alţii. Noroc că, fiind democraţie şi piaţă liberă, poţi alege între mai multe oferte.

Şi aşa este. Dacă ultimii douăzeci de ani ar fi însemnat o regândire a agriculturii româneşti de către alte minţi decât cele ieşite din viziunea comunistă, probabil că s-ar mai fi dat o şansă pilonului forte al eco­no­miei româneşti care, vreme de secole, a furnizat o anume bază alimentară până şi în momente de restrişte acestui popor.

Din păcate, grija cea mai importantă a tuturor dirigenţilor ieşiţi de sub mantaua marxism-stalinismului a fost să lichideze agricultura şi pe ţărani, metamorfozându-i, pe majoritatea, în muncitori puşi în slujba indus­triei de tip stalinist: adică, obiective de mărimi colosale cu materie pri­­mă de import şi producţie pen­tru exportul în sistemul CAER şi în unele ţări ale lumii a treia. Această miopie a condus urgent, după căderea sistemului socialist european, în vara lui 1991 - şi, o dată cu acesta, şi a CAER -, la prăbuşirea industriei româneşti de tip dejist-ceauşist, lăsând oamenii pe drumuri, fabricile şi combinatele fără comenzi (rezultatul iniţial: producţie pe stoc) şi transferând altor activităţi - mai ales comerţ şi transport improvizat - energia şi forţa de muncă disponibilă care nu era încă pregătită să emigreze.

Contemplând legumele din piaţă, dintre care lipseau tocmai cele româ­neşti, Băsescu observă, în sfârşit, dezastrul unor politici deficitare în materie de agricultură, în raport cu care nici domnia sa nu este inocent.

Prilejul era însă bun şi pentru a reacţiona la ostilitatea olandeză în raport cu proiectul românesc de inserare în Schengen. Personal, înţeleg această poziţie, survenită dinspre lumea flamandă care a înfăptuit cea dintâi revoluţie burgheză, având deci o anume vechime în practicile democratice şi în aplicarea strictă a regulilor justiţiei nepărtinitoare. O Românie în care justiţia ezită în a condamna abuzul de la vârf, făcând mai mult paradă de plimbările pe la Procu­ra­tură ale potentaţilor (Adrian Năstase a ridiculizat maximal acest obicei, de curând, invitând ca numele lui, de client preferat al tribunalelor, fără vreo condamnare până în pre­zent, să fie pus, simbolic, unei săli de judecată) decât împărţind, realmente - prompt şi efectiv, adică -, dreptatea, îndreptăţeşte, evident, temerile Olandei.

Pe de altă parte, tehnic şi formal, România are dreptate: condiţiile solicitate sunt îndeplinite, prin ur­mare accederea la Schengen s-ar cuveni să îi fie asigurată. Dacă acest lucru nu se petrece, dintr-o schim­bare de parcurs a regulilor jocului, într-o inspiraţie ce poate părea capricioasă, procedura devine amendabilă şi se lasă interpretată ca ostilitate.

Din toată povestea cu evitarea legu­melor olandeze salut însă chemarea preşedintelui la preţuirea de sine a românului, invitarea lui la un protest mut, dar efectiv (nu le dăm bani celor care ne tratează cu dispreţ şi ne nedreptăţesc!). Să fim demni, deci, şi pentru că preşedintele o spune, dar şi atunci când nu o spune, permiţând diplomaţiei noastre servile şi bui­mace să se reprezinte doar pe sine, şi nu şi pe cei care socotim că am merita, pe bună dreptate, un tratament mai bun sub soare.  

 Ovidiu Pecican este  profesor la Universitatea Babeş-Bolyai