Intelectualii publici au greşit, cred eu, atunci când l-au personalizat pe Traian Băsescu cu instituţia supremă în stat. Încă de pe vremea guvernării Ciorbea era răzbunător, machiavelic, cabotin şi aventurier. Nu au avut ochi să-l citească, nici nas să-i miroasă pornirile de primat în călduri, darmite să amuşineze pofta de putere. Prea ocupaţi să toace mărunt conducerea ţărănistă, halebardierii dreptei gedesiste nu i-au citit pornirile piratereşti din timpul primei guvernări democratice de după 1989. Erau în extaz când vânzătorul flotei mai provoca vreo criză guvernamentală. Şi asta doar atunci când îşi mai ridicau ochii puhavi de pe bursa de tranzacţionare a sinecurilor şi a scutirilor de taxe la stat. Pluteau. Nu-şi dădeau seama de motivul eşuării corabiei CDR. Pufneau ţâfnos din nări, fără a se antrena pe turnantă. Nu erau jucători de meci, doar de antrenament. Chibiţau ca druckerii la porumbei. Habar n-aveau ce ascundea vorba lui de pe vremea răsturnării lui Roman de la conducerea Partidului Democrat: „Petrică, eşti cel mai bun!“. Acum se dumiresc puţin când descifrează mesajul lui Il Comandante, aflat în derivă: „Nu confundaţi instituţia cu persoana!“.
Iubitori de înţelepciune antică, intelectualii publici i-au căzut rapid în admiraţie. Omul – animal politic – a vărsat o lacrimă la timpul potrivit, aşa cum dădea la rechini, după prea mari înghiţituri şi ciocniri prea dese ale cuburilor de gheaţă. Sigur că un Adrian Năstase-Atotputernic era de neimaginat. Astfel, elita intelectuală i-a trimis bezele. Susţinătorii săi voluntari (pe vremea când nu aveau apostila de lingăi) prea entuziasmaţi nu i-au citit Iliada şi Odiseea lui de pe mările lumii. Nimeni nu a avut timp să facă zoom pe chipurile sale succesive. Grecii l-ar numi noul Ulise. Din mitologie ştim de unde îi vine numele. Era cel mai urât. După moartea lui Ahile, a ajuns erou. Dacă ar fi avut timp de studiu al originii şi devenirii comandantului, suporterii săi (batjocoritor numiţi băsişti) ar fi înţeles că pe timpul sofiştilor Partidului Alianţei Civice, maestrul vicleniei, a cărui şiretenie oscila între limitele loialităţii faţă de sistem și ale perfidiei în jocul de echipă, îşi pregătea în opoziţie o viaţă ascetică – de scurtă durată – pentru a urca scările Primăriei Capitalei, „într-o ureche“, aşa cum îl înfăţişau campaignerii săi. Noul Marchiz de Sade a început să seducă, căutând putere, prin îndurare malefică, pozând într-un ascet sau heruvim. Nimeni nu băga de seamă cum îl pregătea în secret pe Gabriel Oprea, prietenul său, să-i facă opoziţie constructivă în alegerile din 2004, din partea hulitului PSD, la Primăria Capitalei.
Prietenii îşi mai amintesc povestea mea. Într-o toamnă înlăcrimată, de ceapă sau de durere, Dragă Stolo, poate o fi ştiind el mai mult, mi-a ordonat, după ce i-am citit „Baroane“, textul atât de tonic al lui Mircea Cărtărescu: „Adu-l pe scriitoraş, diseară, la un whisky!“ (pe vremea aceea lucram în echipa lui de campanie electorală). I-am explicat că M.C. e un mare scriitor şi nu poate fi adus ca un căţeluş cu lesa la o simplă poruncă. Apoi a promis că va citi „Levantul“. Nu ştim de ce nu l-a încheiat încă. Înainte de asta, legenda spune că viitorii mari ICR-işti i-ar fi ciugulit, după mai multe cuburi stropite, chiar din palma lui largă, posturile administrative. Eu nu mai eram aproape. Îl citisem demult. Îmi amintesc prea bine cât şi cum mai urla pe la televiziuni contra „regilor asfalturilor“, pentru a le cădea valet, chiar în trup de preşedinte, dar cu pofte de arghirofil. Ţipa şi înfiera: „JAFO“. Arena era în extaz. Corişti din strana patriarhală, legendele vii ale strapontinelor culturale, sculptori de marcă, pictori de seamă i-au creat fresce, i-au sculptat măreţia de Pantheon, l-au pictat semeţ, fără şuviţă, l-au preamărit ca mare condolier al luptei anticorupţie, şi acum îl dau la câini, ca pe-o ciosvârtă.
Traian Băsescu nu a apărut din neant, din spuma mării, şi nu s-a legat de catarg pentru a rezista cântecelor sirenelor. Încă de pe vremea Anvers-ului era om al sistemului. Acest lucru nu părea relevant în ochii adulatorilor săi voluntari sau năimiţi prin bugete dodoloaţe. Acum, când nu mai e însuşi Statul, devenit persoană fizică, ce-şi joacă libertatea, asistăm la marea lepădare de Băsescu. Și totuşi, o circumstanţială de timp şi de loc există. Traian s-a lepădat de Băsescu–nimicitorul de corupţi şi velier spre NATO şi UE, nu adulatorii de Traian Băsescu–Il Maximo.
Când condamna comunismul de la tribuna Parlamentului şi făcea din Laura Codruţa Kövesi o personificare, în variantă românească, a lui Antonio Di Pietro, intelectualii publici i-au fost scut, suliţă şi reazem.
I-au iertat aventurile cu Nausicile, Penelopele şi Circele de pe corabie. Acum, când idolul s-a autodetonat în piaţa publică, simţul de conservare al supravieţuitorilor îi îndepărtează de hoit, pentru a nu prelua mirosul putreziciunii sale politice.
Nimeni nu protesta când media neatârnată publica anchete despre cum lua Sebastian Ghiţă, prin firmele sale, peste 30 de milioane de euro pe lună doar de la stat. Statul condus de el, acelaşi care micşora salariile şi pensiile în numele sfântului duh al ieşirii din criză. Astăzi, Traian Băsescu e pe faţă alături de nepotul Sebi şi de Vasile Ponta. Când spuneam că unul joacă pe călăul şi altul pe victima, nimeni nu mă credea că între ei exista o înţelegere ocultă. Iată că azi nu se mai feresc să-şi arate unitatea de monolit în jurul bastionului anti-DNA.
Ulisele stoicilor şi al platonicienilor, ale cărui victorii asupra monştrilor din adâncurile României baronizate simbolizau victoria înţeleptului asupra hapsânilor, devenise erou al luptei anticorupţie.
Sigur că Traian Băsescu n-a citit opera lui Homer, dar ştie din viaţa sa de pirat că „mai bine să ai de-a face cu corbi decât cu linguşitori: unii te mănâncă mort, ceilalţi – de viu“. Il Comandante, ajuns cocotă ertevistă, ştie din practică ceea ce intelectualii au învăţat în sutele de ore de lectură.
Traian Băsescu se simte mai puternic fără aliaţi. El şi-a pornit propriul război: între imaginea sa de Ulise – construită de scriitori de geniu – şi însuşi golanul constănţean din el.
Moartea lui Ulise cel adevărat, descrisă nu în Odiseea homerică, ci în scrieri de mai târziu, a fost provocată de marea pe care eroul o înfruntase de atâtea ori şi de fiul său şi al Circei, Telegonos, cel care avea să-l ucidă cu o lovitură de lance, neştiind că îl avea în faţă pe tatăl atât de mult căutat.
Ţăranul român ar fi scris-o mai simplu: „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti“.
