In anii ’30, Kemal Atatürk, vazandu-se confruntat cu vestea planului lui Mussolini de anexare a unei parti a coastei Turciei, l-a invitat pe ambasadorul italian la o discutie. L-a primit martial, in uniforma militara, reamintindu-i sec de inexorabilitatea spiritului turc ce salvase tara de la pieire cu doar cativa ani inainte. Dupa acest gest, apetenta lui Mussolini fata de teritoriul turc a scazut brusc si definitiv.

Mare pacat ca zilele trecute presedintele Comisiei Europene nu a facut un gest de o simbolistica similara cu ocazia primirii premierului Popescu Tariceanu, caruia i-au fost aduse la cunostinta criticile Bruxellesului privind nerespectarea obligatiilor asumate de Guvernul Romaniei la capitolul Justitie si combatere a coruptiei. Uniunea Europeana este si ramane deocamdata o entitate pur tehnocrata – indubitabil puternica din punct de vedere economic, dar anemica ori de cate ori se impune o demonstratie a autoritatii ei. La randul sau, José Manuel Barroso este un superbirocrat care a preferat sa se distanteze vizibil de rezultatele dezastruoase ale angajamentelor Bucurestiului fata de UE. Rareori a catadicsit sa viziteze Romania din 2000 incoace, ferindu-se sa sustina public eforturile Monicai Macovei si ale lui Basescu depuse in vederea crearii unui sistem de justitie independent si curat.

In prezent ii este, fireste, din ce in ce mai greu sa ignore dezastrul, avand in vedere ca efectele coruptiei endemice si prezenta cleptocratilor in cercurile puterii de la Bucuresti si Sofia au ajuns sa constituie una dintre cele mai grave amenintari la adresa UE. Cum ambele tari detin intre timp statutul de membru, pozitia faciliteaza deturnarea atentiei UE de la misiunea ei primara de creare a unei Europe plurale in baza unor practici economice si politice neviciate.
Merita amintita reactia incrancenata a electoratului austriac, care a inclinat recent balanta politica in favoarea extremei drepte. O mai facuse si in 1999. Atunci, sanctiunile UE nu au intarziat sa apara. Acum insa, Barroso ramane evaziv fata de cei care calca in picioare acordurile incheiate, preferand sa ignore promisiunile facute Bruxellesului inainte de 2007. Cine stie – poate ca are in vedere cariera sa politica ulterioara perioadei din fruntea CE, cand va candida, probabil, la presedintia Portugaliei.

In aceasta functie va mai da, desigur, nas in nas si cu potentiali omologi romani precum Tariceanu sau Nastase, drept care o certa doza de discretie pare recomandabila de pe acum. Dar atat timp cat propriile cariere ale functionarilor europeni de varf inca par a conta notabil, UE nu are nici o sansa sa ajunga prea curand un substitut solid al statului-natiune. Este, din pacate, limpede ca entitatea europeana a esuat in a atrage personalitati rezolute, decise sa actioneze ferm intru protejarea unei Europe bine conduse.
Totusi, presiunile vizand prevenirea extinderii cancerului coruptiei balcanice in intregul spatiu european persista, ele fiind exercitate in special de catre o serie de tari cu o constiinta istorica temeinica, dar si cu o birocratie relativ salubra. Inca in 2007, Marea Britanie si Olanda au inceput sa faca presiuni asupra unuia dintre functionarii de frunte ai Comisiei Europene, Catherine Day, pentru ca derapajele Romaniei sa fie tratate cu toata seriozitatea. Presiuni similare vor fi condus, cu mare probabilitate, si la recenta intalnire dintre Barroso si Tariceanu.

Capacitatea de mistificare a premierului roman a capatat, saptamana trecuta, dimensiuni epice, Tariceanu explicand ca intrevederea cu presedintele CE a fost una preponderent tehnocrata, dedicata schimbarilor climatice si crizei financiare. Ulterior, purtatorul de cuvant al CE, Mark Grey, a iesit la rampa pentru a sublinia ca se discutase serios pe tema coruptiei si ca oficialul roman fusese indemnat sa trateze chestiunea in cauza drept una "de importanta nationala". In consecinta, Tariceanu s-a grabit sa dea vina pe unul dintre sustinatorii sai cei mai loiali – anume Norica Nicolai, cea care initiase proiectul de lege privind modificarea numirii principalilor procurori anticoruptie astfel incat sa elimine institutia prezidentiala din procedura, aspect ce contravine obligatiilor Romaniei asumate si parafate in 2006. Fitecum, intr-o formatiune politica in care liderul de partid starpeste, de regula, din fasa orice tentativa de disidenta, cariera Noricai Nicolai a ramas una constant infloritare.

In alte vremuri, un vasal care sfida o mare putere asa cum a facut-o luni bune Guvernul Tariceanu se putea astepta automat la repercusiuni cat se poate de serioase. Istoria a consemnat insa si exceptii – vezi cazul lui Ali Pasa (1741-1822) care a infruntat Poarta cu succes in fortareata sa din nord-vestul Greciei. Inainte de a fi zdrobit, intr-un final, de puterea otomana renascuta, amiralul brigand de origine albaneza ajunsese sa aiba chiar si ambasadori straini trimisi la curtea sa.
Data fiind ascendenta sa greaca, se prea poate ca Tariceanu sa fi auzit de istoria lui Ali Pasa. Din intreaga complexitate a corabiei europene a prezentului vede, probabil, doar cala plina ochi cu tot felul de comori – taman buna de capturat precum odinioara cele cazute in mainile inventivului pirat.

Singura UE ii poate dovedi, de-acum, contrariul – tine de ea sa probeze ca este departe de a se afla in declin si ca dispune de destui oficiali determinati atat sa faca ordine in noile provincii balcanice, cat si sa-i puna la punct pe cei obisnuiti sa umble cu vesnicele tertipuri specifice zonei.