Nu ştiu cum se face, dar de Paşti lumina străpunge norii şi noaptea, dând contururi aurii oamenilor şi lucrurilor. Poate şi pentru că, la fel ca în alţi ani, cam tot în aceste zile vegetaţia a înviat, florile explodează pe copaci, magnoliile se revarsă peste ziduri şi totul începe să arate altfel. Sunt, altfel spus, şi lucruri invizibile, dar şi lucruri vizibile care fac sărbătorile pascale altfel decât restul zilelor. Iar graba bruscă a naturii de a-şi expune frumuseţea încă explozivă, festivă, a verdelui şi culorile florale are darul de a transforma până şi cel mai modest peisaj cu căsuţe sărace într-o feerie dătătoare de speranţă.
Să îmi fie iertate asemenea banalităţi, scuzate numai de stupoarea de a descoperi încă o dată că Dumnezeu nu are nevoie de intervenţii miraculoase în lume, de vreme ce ele se produc oricum în opera lui, prin ritmurile astronomice, climaterice, prin ceea ce obişnuim să numim natură. La drept vorbind, dacă socotim omul o parte a naturii, nu avem cum să nu ne întrebăm dacă astfel de miraculoase, deşi repetitive şi naturale, înfăptuiri se confirmă şi în cazul lui. Ne-am obişnuit poate din cale afară, socotindu-le rutină, cu anumite moduri prin care viaţa îşi afirmă drepturile asupra noastră, deşi nu există motive să le socotim un dat definitiv şi irevocabil, un tip de benefice acţiuni care, la un moment dat, în anumite împrejurări, nu ne-ar putea lăsa baltă.
Dispariţia dintre noi, cu câţiva ani în urmă, a marelui artist care a fost Michael Jackson a putut atrage atenţia celor care erau apţi să vadă ce benefic şi puternic este darul somnului. Dacă Michael nu l-ar fi pierdut, văzându-şi transformată viaţa într-un coşmar insuportabil, poate că nu ar fi abuzat de medicamente şi ar fi beneficiat în continuare, ca şi noi, ceilalţi, de posibilitatea de a se regenera de la o zi la alta, lăsând lumea să reînceapă în fiecare dimineaţă, cu prospeţimea-i caracteristică, şi pentru el…
M-a uimit apoi – oricâte explicaţii ştiinţifice aş fi citit – uluitoarea capacitate de regenerare a corpului rănit. Au existat în istorie oameni care, precum Ştefan cel Mare, au avut de tras consecinţele aspre ale unei răni de tinereţe până la târziul lor deces. O tăietură de cuţit în bucătărie, cauzată de o alunecare sau o clipă de neatenţie, se vindecă în mod miraculos după dezinfectare şi, dacă e cazul, bandajare, de la o zi la alta… Suntem posesorii unor nemaipomenite daruri. Le preţuim, oare, cum se cuvine?
Căutam exemplele încurajatoare pentru acest sentiment pascal de purificare şi dintr-o dată, printre tradiţionalele veşti despre ierarhi care se simt chemaţi să înjure televiziunile fiindcă ar fi corupătoare (de parcă nu ar exista şi programe religioase pe micile ecrane, de pildă), despre politicieni care se zbuciumă dezgustător, în pofida evidenţelor, pentru o nouă prelungire a minciunilor şi dovezilor de incompetenţă în exerciţiu pe care le-au dat deja, am citit o ştire care mi-a stârnit zâmbetul şi m-a emoţionat. În metroul newyorkez o femeie s-a încăierat cu un bărbat, cei doi începând să-şi care picioare unul altuia când, deodată, absolut firesc, făcând doi paşi în direcţia uşilor, ca şi cum ar fi vrut să coboare la prima staţie, un tânăr s-a postat între ei, aparent absent şi preocupat numai de cutiuţa lui cu nachos, continuând să mănânce, dar devenind, de fapt, un obstacol menit să pună capăt disputei. Scena mi-a amintit o altă imagine emoţionantă, veche – deja – de peste două decenii. În 1989, în Piaţa Tienanmen, un tânăr cu două plase, fiecare în câte o mână, se oprea în faţa coloanei de tancuri trimise să reprime mişcările studenţeşti care duseseră la ocuparea enormului scuar, izbutind, pentru o clipă istorică de neuitat, care a ocolit întreaga planetă, să pună stavilă înaintării armate.
Ceea ce iar mi-a amintit ceva: cum pe unul dintre marile bulevarde ale Bucureştiului, în 21 decembrie 1989, cu totul încrezător în omenia armatei, unul dintre tinerii care invadaseră carosabilul, simţind că dictatura nu mai poate continua, s-a aruncat pe jos, cu braţele deschise, făcând din sine stavilă în faţa maşinilor blindate care înaintau cu o incredibilă viteză. Spre surpriza mea, tânărul nu a păţit nimic, conducătorii în uniformă ocolindu-l fără a încetini, cu o iscusinţă de ultimă oră, dar continuându-şi drumul bezmetic ordonat de dictator.
Sunt zile, vă spun drept, când astfel de mici minuni îmi relansează deplin încrederea în nobleţea şi măreţia insului uman, chiar dacă, alteori, destule alte lucruri riscă să pună o surdină gravă elanurilor de felul acestora. De Paşti însă îmi place să descopăr toată uşurinţa şi greutatea umanităţii care dă consistenţă omului chiar şi în micile eroisme cotidiene de pe întreg întinsul planetei. Fiindcă există lumini şi lumini, şi aşa cum unele vin de departe, traversând noaptea şi norii, iar altele vin de la soare, mai sunt şi dintre acelea care trebuie lăsate să ne străbată pentru a se releva în afara noastră…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
