Pentru prima oară de cinsprezece ani de cînd citesc The Economist, cel mai prestigios săptămînal de actualitate din lume, necrologul de pe ultima pagină este al unui român. Nu, nu e vorba de regele Cioabă, ci de sociologul Nicolae Gheorghe, reprezentantul Roma la OSCE în anii din urmă, cunoscut de al meu din lumea neguvernamentală şi fundaţia Soros de la începutul anilor nouăzeci. Moartea lui a trecut aproape neobservată în România, cealaltă a părut importantă şi discutată de toată lumea. Ele sînt în mod ciudat legate, Florin Cioabă se pare că încerca să ajungă la înmormîntarea lui Gheorghe care a fost o vreme secretarul tatălui său şi care se lăsase covertit la confesiunea penticostală de dragul său. Gheorghe în tinereţe fusese marxist şi ateu, şi îşi descoperise identitatea tîrziu, apropiindu-se de ţigani ca un antropolog. Pentru Occident, ce contează e dispariţia sociologului care a inventat mişcarea europeană Roma, fost disident, activist şi boem, primul dintr-o nouă generaţie care se trezeşte în Europa, cea a intelectualilor asumat ţigani, care după irlandezi, velşi, bosnieci, kosovari, etc ies din negurile ţărilor lor interzise şi discriminate cu afirmarea unei identităţi noi care deschide ochii spre Europa şi obligă Europa să o bage în seamă. Pentru români, care nici nu au băgat de seamă că Gheorghe a existat, darămite că s-a dus, marele eveniment e în altă parte. Şi are proporţiile unui circ naţional.
Nicolae Gheorghe va trăi mai departe prin sutele de tineri romi care au urmat programe cu locuri dedicate în universităţi, am avut mulţi asemenea studenţi la SNSPA şi am văzut cu ochii mei utilitatea acestei idei la care a avut o mare contribuţie. Ce mă preocupă este circul naţional care de cîteva zile a ascuns nu doar moartea lui Gheorghe, ci şi pe această întreagă nouă generaţie şi model al intelectualului rom pentru a scoate în faţă din nou aşa zisul model tradiţional, pe ”regele” Cioabă. Cît e de tradiţional pentru un rom să fie în FSN, să se convertească la o sectă protestantă al cărei şef şi ”lector” să devină, să ceară recunoaşterea formală de către India (a ce?), să distribuie titluri de nobleţe în jur (contra cost) şi să se îngroape în sicriu frigorific vă las să ghiciţi. Nici succesul politic nu justifică acest circ: Cioabă nu a reuşit să crească prin nimic participarea romilor la viaţa politică, tot sub 1% a rămas, nici la educaţie. De fapt singura noutate a ultimilor ani este exportul masiv de cerşetori romi în tot Occidentul şi explozia problemei pe care Ceauşescu o ţinuse sub preş, fără a face un pas decisiv spre rezolvarea ei. Nu, nimic nu justifică faptul că presa românească nici nu a observat că Gheorghe a murit, dar de zile întregi a făcut din moartea lui Cioabă un kitsch de proporţii naţionale.
Sau poate mă înşel. Există un motiv al acestei atenţii excesive şi indecente, faptul că o bună parte din presa noastră e la ora asta în mîinile politicienior, şi aceştia au avut întotdeauna un interes în Roma- populaţia cea mai săracă, mai mizarabilă, mai dependentă, ale cărei voturi sînt mai uşor de estorcat, de manipulat sau de cumpărat cînd alte procedee de merg- dar la cel mai jos preţ. Nu există pe siteul preşedinţiei României vreun cuvînt despre moartea lui Gheorghe, dar avem un comunicat oficial cu moartea lui Cioabă. Sociologul nu a adus niciodată vreun vot, în vreme ce bulibaşa cu pasiune pentru publicitate a avut mandat să producă voturi pentru familia lărgită Băsescu- de asta şeful cel mare, Udrea şi EBA au fost în primul rînd al bocitoarelor. Pare halucinant să îl iei pe chirurgul Brădişteanu, demascat pînă mai ieri ca un evazionist şi un complice la crimă şi să îl expediezi cu anestezistă cu tot fără a fi clar cine plăteşte distracţia cînd un simplu telefon putea lămuri că nu aveai ce opera în stadiul de infarct acut. Dar nu utilitatea a fost scopul, ci gestul, să se vadă pe toate ecranele cîte face şeful statului să salveze viaţa ţiganului lui favorit, şi cît de meschini sînt adversarii lui care se întreabă ce e cu tratamentul ăsta special. Şi s-a văzut. Punct ochit, punct marcat, suta de mii de penticostali şi sutele de mii de ţigani ştiu cine e omul bun din ţara asta. Aşteptaţi-vă să vedeţi pe situl preşedinţiei României regrete post-mortem doar pentru cine aduce voturi- în rest, moară oricine şi nu băgăm de seamă. O fi ceva înţelepciune la părinţii romi care spuneau într-un sondaj al Romani Criss că nu trimit copiii la şcoală că oricum nu au pe nimeni în jur care să fi fost la vreo şcoală, iar puţinii care s-au şcolit nu au ajuns prea departe în viaţă.
În sfîrşit, dat fiind în Bosnia şi în Kosovo în timpul conflictelor dintre sîrbi şi musulmani sau albanezi rolul Roma era să sape gropile comune să îngroape pe cine pierdea partida, faptul că la noi sînt talpa votului, mănuşa care se trage pe mînă pentru a face treaba murdară la alegeri atît de stînga, ca şi de dreapta, ca pe urmă să fie aruncată la gunoi nu pare aşa o tragedie de mare. Şi am eu bănuiala că vor supravieţui ai noştri şi fără rege, mai au un “împărat”, pe Iulian Rădulescu, un alt “rege internaţional” pe Ilie Badea Stănescu, şi o colecţie întreagă de miniştri, crai şi clarvăzătoare, chit că nu au prezis defel ce se poate întîmpla dacă te duci cu maşina în Turcia la 45 de grade Celsius şi fără asigurare medicală.
Relaţia românilor cu romii nu se va schimba nici ea după asta. Autorii de la SNSPA al unui studiu despre participarea politică a romilor au selecţionat ca motto un citat dintr-un grup focus din Călăraşi; „să ne pună şi nouă cineva un lider”. Aşa e, românii pun pe liderii romi, adică oameni ca Iliescu sau Băsescu aleg din ceata competitivă de lideri mărunţi pe acela cu care se vor trage în poză, vor apărea la TV şi îl vor prezenta lumii ţigăneşti ca pe partenerul de luat în seamă, dîndu-i un mare avantaj asupra celorlalţi. Acela are de făcut în schimb un singur lucru. Să aducă voturi, chiar şi după moarte.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe site-ul romaniacurata.ro.
