Înţelegem că multe dintre spitalele din România nu puteau să le dea pacienţilor, mai ales celor grav bolnavi, cine ştie ce îngrijiri, fiind, în general, trambuline spre unităţi medicale cu dotări superioare. Şi cu toate acestea, felul cum au fost închise cele 67 de spitale, începând cu 1 aprilie (ce glumă proastă!), se potriveşte mai degrabă cu o lume unde viaţa omului nu valorează nici doi bani, decât cu o ţară europeană. Nouă, pacienţilor, ni s-ar fi părut normal ca aplicarea acestei măsuri să fie precedată de altele, care să înlăture posibilitatea unor cazuri mortale precum cele de la Bălceşti-Vâlcea şi Băneasa-Constanţa, ori precum cel, puţin mai vechi, de la Pârscov, unde 12 pacienţi bătrâni şi fără speranţă au fost pur şi simplu uitaţi în spitalul închis şi îngrijiţi de milă de foştii angajaţi ai spitalului. Până la urmă, cazul de la Pârscov s-a rezolvat acceptabil, cei 12 pacienţi fiind plasaţi în alte spitale. Întrebarea este de ce nu s-a făcut acest lucru înainte de ziua fatală a închiderii spitalului, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine.

Am răsfoit cândva nişte dosare preliminare, privind schimbul de populaţie între România şi Bulgaria, la cedarea, în 1940, a Cadrilaterului. Să vedeţi acolo cum totul era planificat, la ce oră pleacă din satul cutare din Cadrilater căruţele cu calabalâcul repatriaţilor spre România, la ce oră şi în ce ordine pleacă bulgarii spre noua lor patrie din partea asta spre Cadrilater. Şi lucrurile se petreceau, vă reamintesc, cu aprope 71 de ani în urmă, iar mijloacele de transport erau căruţele. De ce nu s-o fi putut concepe o asemenea planificare şi în cazul acesta, 70 şi ceva de ani mai târziu şi cu alte mijloace, şi de ce nu s-o fi putut şi pune ea în practică rămâne o întrebare retorică, deşi nu pare a fi. Prima întrebare însă ar fi fost dacă nu cumva pe lista spitalelor desfiinţate nu se vor fi strecurat şi unele care trebuiau să rămână în funcţie, dacă nu cumva mii şi mii de virtuali pacienţi nu vor fi rămas la distanţe mult prea mari de primul centru de urgenţe.

E absolut sigur că răspunsul la aceasta din urmă este unul pozitiv: da, au rămas zeci de mii de oameni pentru care o boală nu tocmai gravă poate însemna moarte, pentru că nu au mijloacele să ajungă la un spital mai devreme de câteva ore bune (sau mai degrabă rele). Dacă prof. Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Naţional al Medicilor, spune că această reformă a sistemului medical s-a făcut la plesneală, cred că ar trebui să-l credem. N-o fi şi asta o demonstraţie pentru cine ştie cine şi pentru cine ştie ce, că, uite, facem reformă peste tot? Se ştia de mult că există spitale cu dotări insuficiente în România, mai ales în zonele rurale, unde nici medicii nu se prea înghesuie. Dar oare înainte de închiderea acestor spitale se va fi făcut faimosul studiu de fezabilitate, care se face, zice-se, înainte de orice?

Faptul că doi oameni au murit la porţile unor spitale proaspăt închise rămâne, orice s-ar zice, pe conştiinţa celor responsabili de această reformă la plesneală. Discuţia dacă ei ar fi putut fi salvaţi în spitalele respective e inutilă. Iar măsura închiderii spitalelor trebuie adăugată neapărat coplăţii şi reducerii listei de medicamente compensate, într-o campanie pe care mă abţin s-o calific.

Unii cred că viaţa omului e mai presus de orice. Bine spunea cineva că dacă desfiinţezi spitale cam trebuie să înfiinţezi cimitire, deoarece nu e deloc sigur că aceia care nu le mai găsesc la locul lor or să mai aibă puterea să dea fuga, imediat, la bal.