Faptul ca si in acest final de iulie s-au abatut apele asupra unei parti a tarii noastre, producand dezastre comunitatilor din zona, pare, ca de obicei, sa fi luat lumea romaneasca prin surprindere. Aceasta, in pofida atator precedente din ultimii ani si cu toate ca s-a intrat deja in rutina avertizarilor cu "cod galben" ale meteorologilor.
Cu natura nu poti sa te pui. Ea este prin excelenta stihiala, iar cand se dezlantuie, nici natiuni mai bine organizate si mai tehnologizate, precum Japonia, sa zicem, nu izbutesc sa ii faca fata. Ca este vorba despre furtuni, inundatii, cutremure sau viscole, de zapezi supraabundente ori eruptii de vulcan, omul are de-a face, in fiecare dintre cazuri, cu expresii ale fortei naturii ce ii depasesc mijloacele. Numai ca, asa cum spunea cineva referindu-se la viata, si cu natura nu ai de ce te lupta, daca nu vrei sa pierzi, mai bine sa dansezi cu ea…

Numai cine fetisizeaza exagerat, manipulat de publicatiile de vulgarizare a stiintei, isi poate imagina ca omul a subjugat definitiv natura. Suntem foarte departe de asa ceva, iar amenintarile ecologice cele mai diverse – de la disparitia unor specii intregi pana la periclitarea stratului de ozon, modificarea climaterica si amenintarea radiatiilor letale – arata cat de tare ne-am insela crezand altfel.
Momente de felul celui pe care il traversam, cand concetateni de-ai nostri cad prada furiei apelor, pierzandu-si viata sau macar vazandu-si distrusa modesta avutie pe care au agonisit-o prin ani si decenii de munca, raman prielnice unui bilant retrospectiv si, poate, luarii unor decizii pentru viitor.

Jumatate din populatia Romaniei traieste in localitati urbanizate, inlocuind, prin urmare, evolutiile proprii in peisajul natural cu cele intr-un ambient dominat de bitum, ciment, caramida si piatra, unde oazele de natura – parcurile si zonele verzi – diminueaza dramatic. In acest fel, jumatatea respectiva din ansamblul cetatenilor tarii noastre ajunge sa traiasca, vrand-nevrand, ca de la sine, in iluzia ca ne-am rupt aproape total de natura si ca decisive raman, in rezolvarea oricarei probleme, firmele de salubrizare a oraselor, institutiile din subordinea primarilor si a consilierilor orasenesti, autoritatile in general. In acelasi timp, cealalta jumatate, oamenii pentru care mediul rural ramane locul unde traiesc si muncesc, sunt pe mai departe la cheremul evolutiilor naturale, adapostiti de comunitati mici, unele formate administrativ din mai multe sate si/sau catune, cu putere economica modesta, fiind siliti, uneori, sa renunte si la putina modernitate pe care o reprezinta accesul la electricitate sau la consum de gaze pentru menaj, din lipsa de bani alocati. Aici contactul cu natura ramane esential, fiindca de el depind, pe mai departe, atat procurarea alimentelor zilnice (prin cultivarea pamantului si cresterea de animale), cat si bruma de confort existenta ("luxul" de a avea o gospodarie proprie in loc de un apartament-cutie la bloc etc.). In societatea satului de astazi, trecut prin comunismul autoritar si inhibitor, reflexele sociale se recompun cu greu, ideea de claca – vazuta ca intrajutorare si prilej de socializare – este total compromisa (de conceptul de munca patriotica ce ascundea, in fapt, un ordin venit de sus, de la partidul si statul comunist), iar formele traditionale de autoorganizare comunitara au cam disparut.

De aici reflexele noastre, ale tuturor, in fata stihiilor dezlantuite. Unii asteptam etern ca autoritatile locale si centrale sa ne rezolve problemele de habitat, altii parem sa stim ca nu putem conta decat, cel mult, pe rudele de gradul unu si pe vecinii imediati pentru a iesi din impas, preferand, in fata acestei situatii, sa ne luam lumea in cap, sa emigram sau sa ne descurajam si sa ne demobilizam. Nu te poti astepta totusi ca de fiecare data cand apar inundatii in comuna ta sa aterizeze acolo elicopterul prezidential sau al premierului, care sa lanseze promisiuni si ajutoare, de parca statul ar trebui sa suporte toate cheltuielile imprudentelor tale. Sunt ani de cand avem verile inundatii, iar iernile caderi de roca in munti, pe soselele nationale, sunt ani de cand terenurile o iau la vale. De ce oamenii nu incearca sa isi asigure gospodariile si sanatatea, viata chiar, la firme specializate, de unde ar putea primi fara probleme despagubirile asteptate?

Letargia sociala din sate nu poate fi scuzata in nici un fel. La greu se vede ce mult ar fi contat ca oamenii din localitatile afectate sa aiba deja o structura de cooperare in situatii de criza, cu sau fara un statut legal, inregistrat la tribunal. De ce nu se gaseste acolo nimeni care sa ia asemenea initiative si de ce nu se formeaza asemenea structuri macar la nivelul Evului Mediu, cand in cnezatele de vale, alcatuite din sate situate in aceeasi vale de rau, oamenii actionau solidar in caz de necazuri cu natura sau de atac strain? Chiar daca o parte din vina apartine si structurilor administrative, incapabile sa descentralizeze si fondurile, dar si raspunderea, ajutand in acest fel chiar centrului, mecanismele societatii civile romanesti actuale sunt firave, insuficiente, lacunare, iar actiunea lor, in multe situatii, e ca si inexistenta.