Violența provocată de Rusia a revenit în Ucraina. Statul Islamic continuă cuceririle teritoriale pătate de sânge. Pe măsură ce conflictele violente și crizele se intensifică peste tot în lume, din Africa în Asia, devine tot mai clar că nu mai există un garant al ordinii – nici dreptul internațional și nici măcar un hegemon global – pe care țările să îl vadă ca legitim și credibil.
Pentru a dezvolta o strategie pentru restaurarea ordinii e nevoie de o înțelegere a cauzelor fisurilor apărute în prezent. Iar cel mai bun loc de pornire este analiza istoriei a patru mari imperii.
Povestea începe în 1923, o dată cu căderea Imperiului Otoman, care la apogeul său, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, controla mare parte din sud-estul Europei, vestul Asiei și Africa de Nord. Continuă aproape șapte decenii mai târziu, când a venit disoluția Uniunii Sovietice, urmată de renașterea imperiului chinezesc, care acum speră să transforme succesul său economic într-o influență geopolitică.
În cele din urmă, dar și cel mai important, a intervenit declinul influenței Statelor Unite – pe care Raymond Aron le-a numit “Republica imperială“. La urma urmei, SUA au fost cele care au organizat și susținut instituțiile multilaterale post-1945 pentru a menține stabilitatea globală: Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, printre altele. Eșecul acestui sistem de a se adapta realităților geopolitice și economice în schimbare a ridicat întrebări serioase despre legitimitatea sa.
Iar acum, cu o lume divizată în mai puține „imperii“, numărul actorilor (inclusiv mulți disfuncționali) de pe scena lumii s-a multiplicat, o tendință stimulată de conceptul că identitatea și suveranitatea naționale sunt legate indisolubil. După decolonizarea Africii, proliferarea statelor, inclusiv a celor pe care unii le consideră “artificiale“, a fost amplu criticată pentru alimentarea tensiunilor și instabilității pe un continent deja fragil. Un fenomen similar se petrece acum la scară globală.
Un alt factor care contribuie la creșterea gradului de dezordine este explozia inegalității. O dată cu globalizarea, diviziunea dintre cei mai bogați și cei mai săraci – atât în interiorul țărilor, cât și între acestea – a crescut tot mai mult, diminuând sentimentul de unitate a scopului care este atât de important pentru un sistem internațional legitim. Cum putem vorbi despre “binele comun“ când câțiva au atât de mult și atât de mulți au atât de puțin?
Pe acest fundal, va fi fără îndoială extrem de dificil de creat o ordine internațională care să atingă acel necesar echilibru între legitimitate și putere. Pentru a răspunde acestei provocări, ies în evidență trei abordări potențiale.
Prima abordare presupune redefinirea ordinii internaționale, astfel încât aceasta să reflecte mai bine realitățile geopolitice. După cel de-al doilea război mondial, s-a impus o ordine mondială bipolară, dominată de SUA și de Uniunea Sovietică. Când URSS s-a prăbușit, lumea a devenit unipolară, cu SUA drept singura superputere. Dar în ultimul deceniu, pe măsură ce SUA s-au retras din poziția de lider global, nici o altă țară nu a făcut pasul pentru a umple golul rămas, lăsând sistemul vulnerabil la instabilitate.
În mod clar, o altă putere trebuie să ajute SUA să susțină stabilitatea globală și să promoveze cooperarea multilaterală. Uniunea Europeană, împotmolită în criză, nu este pregătită pentru acest rol. Rusiei nu doar că îi lipsesc mijloacele de a-și asuma o astfel de poziție, dar s-a dovedit a fi, la rândul său, unul dintre generatorii primari de dezordine. Iar țările emergente precum Brazilia sau India, precum și țări dezvoltate ca Japonia sunt grozave puteri regionale, dar nu au dezvoltat încă o mentalitate globală.
De fapt, singura țară cu mijloace și ambiție suficiente pentru a sluji alături de SUA ca lider mondial este China (o concluzie evidentă, probabil). Împreună, aceste țări pot revigora sistemul internațional astfel încât să fie mai capabil să stăvilească valul de haos și violență.
Desigur, crearea unei astfel de ordini mondiale bipolare nu este un panaceu. În ciuda declinului relativ, SUA încă posedă importante avantaje structurale asupra Chinei din perspectiva inovației și a valorilor, pentru a nu mai menționa resurse energetice mult mai mari. Așa încât, noua ordine ar fi dezechilibrată. Totuși, recunoașterea Chinei drept o putere globală reală ar forța SUA să accepte declinul hegemoniei lor și să-i determine pe liderii chinezi să admită responsabilitățile lor internaționale.
A doua abordare pentru revitalizarea sistemului internațional este de a reîntări valorile care îi stau la bază. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Jean Jacques Rousseau era convins că absența democrației în Europa reprezenta una dintre principalele cauze ale războiului. Astăzi, se pare că ceea ce lipsește este domnia legii.
Dinamica este simplă. Câtă vreme cetățenii au privit cum cei bogați ajung și mai bogați – adesea ajutați, direct sau indirect, de guverne corupte – au devenit tot mai frustrați. Pentru a înăbuși tulburările populare, multe guverne s-au întors spre naționalism, adesea în formele sale cele mai revanșarde, dând vina pe dușmani externi pentru problemele cetățenilor (de exemplu, țările vestice care au impus sancțiuni Rusiei). Un sistem internațional care să impună eficient domnia legii ar avea mult de lucru pentru atenuarea unor astfel de comportamente generatoare de conflict.
A treia abordare vizează reevaluarea funcționării instituțiilor multilaterale. Mai exact, cel mai bun mod de a depăși paralizia Consiliului de Securitate al ONU este de a transfera unele decizii importante către instituții mai informale, precum G-20, a cărui compoziție, deși departe de ideal, este mai reprezentativă pentru dinamica geopolitică din prezent.
Aceste trei abordări nu sunt singurele opțiuni pe care liderii mondiali le au pentru reformarea sistemului internațional. Dar aceștia nu trebuie să aleagă varianta de a nu face nimic, decât dacă sunt dispuși să îngăduie o și mai mare eroziune a ordinii globale și, o dată cu ea, o cădere continuă în haos și violență.
Dominique Moisi
Dominique Moisi, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po), este consilier senior la Institutul Francez pentru Afaceri Internaționale (IFRI) și profesor invitat la Colegiul King din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
