În urmă cu cinci ani, tot în această pagină („Cât de mare este electoratul român" - 12 mai 2007) constatam diferenţe inadmisibile, de aproape un milion de persoane, între numărul alegătorilor cu drept de vot socotit de către două instituţii ale statului, Institutul Naţional de Statistică (INS) şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (DEPABD) din Ministerul Administraţiei şi Internelor. De data aceasta, din perspectiva apropiatelor alegeri locale, discrepanţele sunt şi mai flagrante, cel puţin la nivelul municipiului Bucureşti.

Am în faţă adresa nr. 3478414 a DEPABD prin care, la solicitarea Organizaţiei pentru Promovarea Transportului Alternativ în România, se specifică: „La data de 01.03.2012, numărul cetăţenilor cu drept de vot, având domiciliul în municipiul Bucureşti, este de 1.812.086". Cifra nu este doar în contradicţie cu datele INS, ci şi cu propriile date. Să mă explic.

La alegerile locale din 2008, în listele electorale permanente ale municipiului Bucureşti (calculate tot de către DEPABD) au fost înscrişi 1.785.667 alegători. Din compararea celor două cifre ar rezulta că între cele două date populaţia Bucureştiului ar fi crescut cu peste 26.000 de persoane. Această creştere ar putea avea una din următoarele explicaţii: (1) sporul natural, (2) sporul migratoriu, (3) creşterea ponderii populaţiei cu drept de vot în populaţia totală. Să le luăm pe rând.

(1) Nu se confirmă. Conform datelor publicate de INS, în perioada 2008-2011, în municipiul Bucureşti sporul natural a fost negativ.

(2) Nici atât. Conform statisticilor oficiale, Bucureştiul a pierdut prin migraţie, după 2008, cam 1.500 de persoane pe an. Dar cifrele oficiale nu cuprind decât o parte infimă din cei plecaţi la muncă în străinătate, pentru că aceştia nu se duc la Poliţie să anunţe asta.

(3) Persoanele care au împlinit 18 ani între 2008 şi 2011 sunt născute între 1990 şi 1993, anii în care s-a înregistrat cel mai dramatic declin al natalităţii. Deci „intrările" în populaţia cu drept de vot nu au cum să fi fost mai mari decât în anii precedenţi.

Aşadar, creşterea populaţiei cu drept de vot, între cele două date, raportată de aceeaşi instituţie, nu are nici o explicaţie logică.

În principiu, cele mai sigure date referitoare la populaţie sunt cele obţinute prin recensământ - de asta cheltuim atâţia bani pentru el. Compararea datelor DEPABD cu cele ale recensământului din toamna trecută este şocantă. Pe 2 februarie, Comisia Centrală pentru Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor a publicat rezultatele provizorii, conform cărora populaţia stabilă a municipiului Bucureşti (incluzându-le şi pe cele temporar absente) este de 1.677.985 persoane. Cu alte cuvinte, populaţia cu drept de vot (de peste 18 ani) ar fi mai mare decât toată populaţia (incluzând copiii) numărată la recensământ!

INS nu a publicat încă structura pe vârste a populaţiei înregistrate, astfel că nu putem şti exact câte persoane cu drept de vot sunt, conform recensământului. Dar orice demograf ştie că structura pe vârste a unei populaţii se modifică lent şi previzibil. Între 2006 şi 2010 (cele mai noi date publicate de INS), proporţia populaţiei de 18 ani şi peste a reprezentat constant 85% din total. De aici, putem estima, fără a greşi prea mult, că la data recensământului locuiau în Bucureşti aproximativ 1,4 milioane de persoane de peste 18 ani. Între cele 1,8 milioane comunicate de DEPABD şi cifra rezultată din datele recensământului este o diferenţă de aproximativ 25%, care nu mi se pare deloc acceptabilă. Dacă la nivelul unui singur oraş avem aproximări de ordinul sutelor de mii, e uşor de imaginat amploarea acestora la nivelul ţării.

Discuţia pe care am supus-o atenţiei nu e doar academică. După cum ştim, legea administraţiei locale prevede ca un candidat independent să adune, pentru a se înscrie în competiţia electorală, un număr de semnături egal cu 2% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Adică, 36.000 în varianta DEPABD şi 28.000 în varianta INS. Conform HG nr. 141/2012, numărul alegătorilor rezultat din listele electorale va fi comunicat abia pe 16 aprilie, adică numai cu două săptămâni înaintea termenului final de înregistrare a candidaturilor. Deci, după ce se cere ceva aproape imposibil, nici nu se precizează în timp util dimensiunea imposibilului.

În 2007, atunci când am semnalat problema diferenţelor dintre cele două numărători, nici una dintre instituţiile publice implicate nu a reacţionat. Acum, după cum se vede, problema este mult mai acută. Îndrăznesc să sper că cele două instituţii îşi vor justifica atributul „public" prin lămurirea publicului asupra sursei diferenţelor.

Mircea Kivu este sociolog