Războiul actual dintre Israel și Hamas nu face decât să întărească ideea că, spre deosebire de anterioarele acorduri de încetare a focului, prevenirea repetatelor confruntări violente necesită o schimbare fundamentală în starea actuală de lucruri. Solicitarea Hamas privind o completă ridicare a blocadei și insistența Israelului pentru demilitarizarea Gaza sugerează că pașii mici – cum ar fi doar o relaxare a blocadei de către Israel și doar acceptarea armistițiului, la schimb, de către Hamas – nu mai sunt suficienți.
În timp ce Hamas încă se ghidează după o așa-zisă doctrină religioasă care impune distrugerea Israelului, Israelul este convins că Hamas este irecuperabilă. În mod ironic, nici una dintre părți nu vrea să restabilească situația de dinainte, în schimb se agață de pozițiile aparent ireconciliabile care se află la baza acestui conflict. Ambele tabere sunt blocate și caută o ieșire; totuși, nici una nu este dispusă să facă acea concesie decisivă necesară pentru a evita confruntări violente viitoare, cu ale lor consecințe devastatoare.
Israelul poate reocupa Gaza și elimina pe mulți, dacă nu pe toți, dintre liderii Hamas, dar această acțiune ar veni cu un cost prohibitiv în sânge și finanțe. Israelul ar trebui să administreze și să aibă grijă de peste 1,8 milioane de palestinieni, riscând viața a zeci de mii de soldați și instigând la o rezistență care ar teroriza forțele israeliene la fiecare mișcare.
Într-o astfel de situație, noi celule Hamas ar apărea ca ciupercile și, o dată ce Israelul își va retrage forțele armate (pentru că nu poate și nici nu dorește să mențină ocupația pe termen nedeterminat) și va transfera conducerea către ONU sau orice altă agenție internațională, Hamas va renaște cu o și mai mare vehemență, în dorința ei de a distruge Israelul, oricât de bine ascuns va fi acest scop.
Conform acestui scenariu, există chiar posibilitatea ca o puzderie de jihadiști, cum ar fi Statul Islamic sau Al-Qaeda, să se adune în Gaza pentru a se alătura jihadiștilor locali ca să impună un regim de teroare în comparație cu care Hamas ar părea o organizație blândă. Din perspectiva acestor evoluții probabile, Netanyahu are dreptate să respingă apelurile pentru reocuparea Fâșiei Gaza și să reziste la tentația de a introduce masiv trupe terestre pentru a distruge depozitele de rachete ale Hamas, mai ales că acest lucru nu va fi posibil în scurt timp după reocuparea Fâșiei.
Cealaltă opțiune presupune un acord pentru un alt armistițiu tactic modelat după cele anterioare, pentru a oferi ambelor tabere o pauză de respiro. În principiu, o astfel de încetare a focului nu are șanse să reziste, deoarece va supune încă o dată Israelul ploilor de rachete care lovesc nediscriminatoriu, creând haos și forțând mii de oameni să fugă panicați spre adăposturi, iar opinia publică nu mai este dispusă să tolereze acest fapt.
Pentru Hamas, o simplă relaxare a blocadei, dar cu o menținere din partea Israelului a restricțiilor severe asupra traficului liber de bunuri și persoane spre și din Gaza, nu mai e suficient de pe placul publicului, care solicită o schimbare fundamentală în viețile trăite în sărăcie.
Deși Hamas încă beneficiază de susținere la bază, o copleșitoare majoritate a palestinienilor din Gaza vor să se termine conflictul cu Israelul. Pentru prea mult timp au fost victimele unei sărăcii cumplite și a înjosirilor, și au suferit enorm din repetatele războaie cu Israel. Mai mult, nici măcar Hamas nu mai este dispusă să provoace pur și simplu Israelul doar pentru a suferi distrugeri uriașe și moartea civililor nevinovați, ceea ce explică de ce organizația caută o schimbare fundamentală în statu- quo, pentru a fi în situația de a oferi publicului o destindere semnificativă și pentru a reinstaura încrederea în liderii săi. Am putea crede că Israelul și Hamas ar fi, astfel, dispuse să accepte solicitările reciproce și să stabilească o încetare a focului permanentă, pe baza căreia să construiască, în timp, o coexistență pașnică.
Din păcate, nu e cazul. Dar negocierile nu se vor relua sub nici o circumstanță și nu vor produce ceea ce ambele tabere doresc până la urmă (ridicarea blocadei contra demilitarizare), ceea ce contravine complet poziției lor publice.
Taberele au nevoie de o ieșire demnă din acest conflict, dar rămân marcate de o neîncredere profundă reciprocă, ceea ce face ca obținerea unei înțelegeri să fie și mai grea și mai complicată ca oricând.
În mod ideal, soluția va trebui să se bazeze pe stabilirea unui armistițiu de lungă durată care să ofere startul pentru demilitarizarea Gaza și pentru renunțarea la blocadă, în timp și în mai multe faze, cu o atenție sporită pen–
tru atingerea unei înțelegeri mai cu–prin-zătoare israeliano-palestiniene.
Din păcate, nu trăim într-o lume ideală, dar chiar și așa, ce au învățat cele două tabere din această neîntreruptă stare de fapt jalnică? Acest război și repercusiunile sale au demonstrat încă o dată limitele folosirii exclusive a forței, deoarece nici una dintre tabere nu poate ieși nevătămată din această luptă. Israelul, cu puternica sa capacitate militară, nu poate aduce Hamas la ordin; organizația rămâne capabilă să provoace distrugeri populației israeliene. De cealaltă parte, Hamas nu poate pretinde, prin forță sau prin evocarea protestului internațional cu privire la teribile tragedii umane și pierderile materiale suferite, o concesie semnificativă din partea Israelului. E o lecție amară, pe care ambele tabere ar face bine să o țină minte. Ar trebui ei să înceapă să se gândească la posibilitatea de a face pași îndrăzneți și a schimba direcția, lucruri ce par de neconceput în această conjunctură? Cred că, pe termen lung, nu vor avea altă opțiune. Totuși, oricât de absurd ar putea părea, e mai bine să fii un prost care încearcă decât un înțelept care nu îndrăznește niciodată.
* Dr. Alon Ben-Meir este profesor și membru senior al Centrului pentru Afaceri Globale al Universității din New York și membru senior al Institutului de Politici Globale din New York.
Copyright: www.alonben-meir.com
