În lumea cealaltă, a oamenilor serioşi şi cultivaţi, opera bufă a încetat de multă vreme să fie o realitate cultural vie, interesând ca gen muzical clasicizat prin distanţa în timp. La noi, unde, după cum se ştie, recuperările de genuri, specii şi curente culturale se fac din mers, fiind mereu prinşi cu nădragii pe vine, de opera bufă se ocupă politicienii.
Fie că sunt în Parlament, la guvernare, la preşedinţie ori în opoziţie, spectacolul este asigurat, la el participă toţi, cu mic şi cu mare. Oricine poate observa fără efort cum, în loc să gestioneze problemele curente ale politicii, nevoile imperioase ale societăţii, urgenţele economiei şi precarităţile de care este atinsă educaţia, membrii claseinoastre politice s-au specializat în performanţe artistice curente de operă bufă. Gesturile celebre sunt tipice pentru acest gen, odinioară prestigios prin comicul de situaţie, prin ridicolul intrigilor menite să stârnească umorul privitorului, prin grotescul anumitor deznodăminte.
Am asistat, în ultimii ani, la crize larmoaiante, la intrări şi ieşiri fulgerătoare din scenă, la trucuri cu bileţele, la intervenţii ale unor forţe invizibile (DNA şi ANI, bunăoară), la acţiuni olimpiene (CSM sau CCR), la dialoguri cu forţe supranaturale (CE şi PE), la geografii mitologice (Washington şi Bruxelles), la ameninţări patetice cu sinuciderea publică (retrageri din funcţii şi de prin marile instituţii ale naţiunii), la deconspirări şi pedepse cu iz de şuncă şi cârnaţi, la scrieri de temniţă (precum, în Renaştere, Benvenuto Cellini), la desanturi rapide cu iz de lovitură de stat (după unii), la scamatorii cu iz de fraudă, ca atunci când schimbi regulile jocului în plin joc… Opera bufă pare să fi devenit astfel meniul nostru cotidian. O sumedenie de forţe viermuiesc şi se contractă, se opintesc şi fac zarvă, e muzică peste tot, presărată cu arii de te umflă râsul pe post de plâns… Şi probabil că de aia nu mai rămân bani pentru cultură, fiindcă politicienii s-au improvizat ca mari soprane şi altiste ei înşişi, folosind pentru muzica proprie resursele mai ceva ca pe vremea ministrului Ludovic Spiess, când Opera a putut beneficia, şi ea, un pic, de atenţie bugetară…
Astăzi, de pildă, succesul de public e asigurat. Ignorându-se cu totul nevoile demne de tragedie ale părţii de populaţie pradă înfometării şi lipsei de slujbe – urmare a degringoladei economice ignorate sublim de puternicii zilei –, se lasă deoparte registrul tragic pentru a se reveni la scene de gen. Rezum versiunea actuală şi românească din „Slujnica patroană“(cunoscută în Italia ca „La serva padrona“, de Pergolesi), spre a se vedea mai bine unde s-a ajuns cu… cântarea.
Supărat pe Vittorio că nu răspunde cu aceeaşi iubire iubirii sale, Crinello a aruncat public, în Legislativ, de faţă cu toţi seniorii, pergamentul cu jurămintele de nestrămutat, renunţând la aşa-zisele privilegii care, după cum arătau sondajele de opinie, îl trăgeau mai mult în jos, aruncându-l în ridicol. Era, de fapt, un răspuns răsunător şi un ţipăt de jale – frumoasă arie, într-adevăr! – la acţiunea perversă de a-şi vedea asmuţit împotrivă un subordonat, fost şef, actualmente învrăjbit opozant din rândul propriei partide, pe Il Taricenone. Acesta încercase să aducă din nou vechea echipă sub autoritatea lui, trezindu-se la urmă scos cu picioare în spate din rândul amicilor pe care contase. L-a recuperat însă Vittorio da Pontone, care, acum, enervat de nesupunerea fără crâcnet a lui Crinello, a decis să-l înscăuneze, prin a lui putere, pe renegat, exact pe jilţul unde stătuse cocoţat decorativ cel plecat prin demisie.
Fericit de succesul de stimă astfel obţinut şi de iscusita detronare – prin plecare de bunăvoie – a lui Crinello, da Pontone a făcut acest salt în gol, neglijându-şi propriii acoliţi. Slujind cu credinţă, până la proba contrară, aceştia din urmă au mormăit şi au mârâit împotriva deciziei, căci socoteau că oricăruia dintre ei i s-ar fi cuvenit mai degrabă rolul de marionetă-şefă, datorită fidelităţii cu care îşi urmau şeful, decât renegatului Taricenone. În scena următoare, s-ar putea să asistăm la o arie de forţă a triumfătorului trădător, după cum, mai pe urmă, nu exclud o conjuraţie a egalilor împotriva lui Vittorio. Dar asta numai în caz că din partea lui Crinello nu va surveni vreo răzbunare mai rafinată şi dacă Vittorio nu va găsi resurse pentru a le oferi propriilor dulăi oase bine împresurate de carne şi seu, spre a le potoli poftele dezlănţuite.
Să recunoaştem, autorul necunoscut al libretului în curs de scriere e plin de talent melodramatic, chiar dacă gustul lui îndoielnic începe să plictisească şi chiar să îndemne la tropăit şi la huiduieli. Probabil că marele beneficiu al importantului său efort va fi mai ales acela că multă vreme de aici încolo publicul românesc de operă barocă se va feri de comedia bufă, revenind la tânguielile populare cunoscute sub numele autohton de doină. Şi astfel, graţia artificioasă a culturii de elită va sucomba încă o dată în beneficiul genurilor ignobile moştenite pe filieră orală de la barzii necunoscuţi din vechime. Ceapa şi slănina vor triumfa, vai, în faţa cucutei…
