Povestea lui Sorin Oprescu a luat sfârșit. Slavă domnului! Trăiască „binomul“ care a reușit să-i facă felul – lui și grupului infracțional pe care îl organizase în Primăria Capitalei! Prins cu banii marcați MITĂ asupra lui, cota parte de 10% din contractele șpăguite cu metodă ani de zile, peste un milion de euro, spun procurorii, Oprescu nu mai poate, șmecherește, oricât ar presta spălătorii de cadavre, s-o dea la întors: îl așteaptă pușcăria.
Dincolo însă de pitorescul unor detalii – banii ascunși în pernuțele canapelei, foișorul pentru telefoane din grădină -, povestea de corupție marca Oprescu are un tipar deja clasicizat: organizare pe verticală, ierarhie precisă, procente fixe, mecanisme bine structurate și unse. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Un mecanism pe care l-am văzut funcționând în atâtea alte cazuri, în special la nivelul administrației locale, dacă ar fi să mă refer doar la Mazăre, Vanghelie, Cosma, Chiliman & Moisescu. De aceea demantelarea unor astfel de rețele mafiote este complicată și se ajunge așa de greu la peștele cel mare. Oprescu este dovada.
Bucureștenii, chiar și cei care l-au votat și continuau să-l susțină pe edil, erau convinși că acesta fură de smintește, că la Primărie domnește corupția, o parte a presei a scris hectare de dezvăluiri despre contractele dubioase și păguboase, plângerile penale nu lipseau, dar Oprescu a fost de neatins vreme îndelungată. Prea îndelungată. Asta până când s-au produs primele breșe în sistem – arestarea consilierului personal Wigler, a directorului de infrastructură și, vedem acum, alți directori, funcționari și oameni de afaceri căzuți în plasă. Mai mult ca sigur, toți au „ciripit“ din greu. Lațul s-a strâns încet, dar temeinic. Să nu fi înțeles asta Oprescu, ins uns cu toate alifiile? Puțin probabil. Atunci?
Citește continuarea comentariului pe site-ul Revistei 22.
