L-am auzit cu toţii pe Papa Benedict luând tare şi clar partea ţiganilor noştri contra celui mai puternic şef de stat din Europa, spunând răspicat că diferenţa trebuie tolerată. Dar l-a auzit cineva pe patriarhul nostru pronunţându-se în această chestiune? Eu nu. Dar poate mi-o fi scăpat. L-am auzit anunţând, în schimb, că dacă nu se găsesc surse de la buget va lua un credit de la bancă pentru a construi Catedrala Neamului - asta îl preocupă. Un preot catolic dintr-o comunitate cu o tabără de romi în Franţa a fost şi mai tranşant ca Papa, l-a afurisit pe preşedintele francez că strică pacea socială a comunităţii la care oameni ca el lucraseră din greu.

De unde vine diferenţa asta de atitudine dintre Biserica Catolică şi a noastră? Catolicilor le pasă de drepturile omului şi se simt obligaţi să protesteze contra discriminării celui slab de către cel tare. Asta consideră ei că e rolul Bisericii. Nu aş zice că e o chestie de doctrină aici, în fond e o atitudine chintesenţial creştină, pentru că asta a fost şi esenţa comportamentului lui Isus. Toată lumea vorbeşte de copiii abuzaţi în şcolile catolice, şi pe bună dreptate, dar în mod nedrept nu se vorbeşte despre atitudinea altor preoţi catolici, misionarii care demult nu mai convertesc, ci luptă contra epidemiilor şi foametei în ţările cele mai nenorocite, adăpostesc luptătorii pentru libertate şi cresc copiii în spiritul demnităţii, indiferent sub ce regim trăiesc. Vă mai amintiţi de preotul de la Vatican care s-a dus în lagăr cu evreii, de mulţii preoţi catolici germani care au devenit martiri în lupta contra nazismului sau de părintele polonez care a luat locul unui ostatic a cărui condamnare ieşise la sorţi? Nu mi-aş fi amintit dacă nu auzeam la BBC, săptămâna asta, comentarii ale publicului la vizita Papei în Anglia.

Nu am mare simpatie pentru Papa Benedict, care mi se pare foarte rigid, dar când i-am auzit pe invitaţii BBC spunând că nu le place de el pentru că, în fond, cere imposibilul, cere să ne depăşim natura umană, şi asta nu e bine, am trecut de partea lui imediat. Vedeţi, psihologia şi teologia se întâlnesc în a fi de acord că natura umană nu e ce trebuie. Civilizaţia, după mine, sau comportamentul care duce la mântuire, după ei, constă în obstacole asumate care pun o distanţă de netrecut între noi şi natura noastră umană. Că asta s-a dovedit prea mult pentru preoţii pedofili, care au căzut în păcat, e posibil. Catolicii trebuiau să-şi controleze mai bine turma, e limpede că e o problemă creată de scăderea autorităţii Bisericii şi a controlului asupra propriilor agenţi. Dar mult mai mulţi preoţi nu au sucombat acestui păcat şi au rămas agenţii binelui. Natura umană e reflectată în sondajele unui psiholog de la UCLA, Jim Sidanius, care pune în toată lumea întrebări despre discriminare. Concluzia e una singură: că discriminarea şi segregarea sunt naturale omului, că natura noastră necontrolată ierarhizează speciile şi grupurile imediat şi îi plasează pe cei mai slabi (şi femeile) la baza piramidei.

Mai dramatic este că grupul numărul doi din ierahie, sau trei, sau patru discriminează, şi el, pe cei aflaţi sub, iar cei de la baza piramidei sunt pur şi simplu universal discriminaţi de toţi cei de deasupra. Vă amintiţi că în timpul războaielor din Bosnia şi Kosovo ţiganii erau forţaţi de toate taberele, de la sârbii aflaţi la vârf la albanezii aproape de fund, să îngroape cadavrele rezultate din conflicte? Pentru că ţiganii erau chiar sub albanezi, altfel talpa societăţii iugoslave. E limpede că în orice ţară din Europa ţiganii cad cel mai la fund, deci că reprezintă grupul care are nevoie de cea mai mare apărare. A-i trece în documente administrative ca ţintă este, ca atare, de neiertat din partea statului care o face, este o oficializare a discriminării. O fostă studentă kosovară de-a mea, care azi lucrează împărţind granturi europene antidiscriminare pentru Balcani, mă întreba la Bruxelles, săptămâna trecută, dacă ţiganii nu au pierdut cel mai mult din căderea comunismului, regim care ar fi avut cât de cât grijă de ei. Ca răspuns, i-am povestit cum la Clinica de puericultură din Iaşi, în anii '80, ani de foamete, sărăcie şi ger, ţigăncile îşi lăsau toamna târziu copiii pe trepte, dar primăvara veneau să şi-i ia înapoi. Acesta era welfare-ul socialist! E drept, azi probabil obiceiul a dispărut, pentru că biata clinică nu mai are bani, pentru că nu mai există finanţare universală, ci asigurare individuală, iar ţiganii au fost primii care au căzut prin ochiurile plasei, ca atare s-au mutat în ţări mai calde...

Cum poate Biserica noastră să nu spună nimic relevant despre aşa ceva şi, în schimb, să se preocupe de Catedrala Neamului, această operă de pură ambiţie? Mi-e clar că ţiganii nu fac parte din neam, această proiecţie idealizată a unei comunităţi care, şi din vina Bisericii, nu mai e o comunitate, în care oamenii sunt singuri şi nu au către cine să se îndrepte. O să fie rezolvate marile noastre probleme de existenţa megabisericii cu zeci de lifturi şi sute de locuri de parcare? Cum? Că, vă asigur, eu am intrat deja în multe Catedrale ale Neamului (le colecţionez), la Belgrad, la Moscova, la Tbilisi, la Kiev, numai în ţări cu sufletul destrămat, peste tot unde erezia a făcut ca locul bisericii universale să fie luat de o biserică naţională, sectară şi aservită politicului, care a pierdut pe undeva esenţa existenţei bisericii: comunitatea. Nu insist, că tocmai am publicat o lucrare a lui Pascalis Kitromilides, un mare istoric grec, în volumul meu „Ottomans into Europeans"  (îl găsiţi pe Amazon), care arată cum această rătăcire a bisericii greceşti după independenţa faţă de otomani a fost apoi copiată în toată lumea ortodoxă, făcând ca în tragicul secol XX, când oamenii au avut nevoie de Biserică, aceasta să fie în cel mai bun caz irelevantă.