Partida societăţii civile

de Alina Mungiu-Pippidi , 10 noiembrie 2010
mungiu

Aţi învăţat ceva din istoria asta cu Adrian Păunescu, dincolo de lacrimi, exagerări, istericale, invidii şi ranchiune? Ar fi păcat să nu: că a fost cel mai remarcabil fenomen al psihologiei de masă pe care l-am văzut la noi de ceva timp. Pe de o parte, ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist, care face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan şi ca un propagandist al regimului, şi ca un rezistent cultural.

Cam asta e valoarea conceptului de rezistenţă culturală. Al doilea fenomen însă este şi mai interesant şi asupra lui aş vrea să mă opresc: enorma şi nesăţioasa dorinţă a poporului de personalităţi civice, de literatură angajată şi de oameni din care să răsune vocea naţiunii. Dacă intelectualii ar şti să asculte, ar fi învăţat zilele astea că o literatură care trăieşte paralel cu poporul nu produce decât înmormântări de mâna a treia (şi nici un premiu Nobel). Dorinţa de a fi un tot, de a fi parte dintr-un spirit civic şi o acţiune colectivă de proporţie naţională există - noi nu găsim tonul şi vocabularul potrivite ca să articulăm această voce comună. Poate ne e chiar teamă de sunetul ei.

Departe de a vedea doar latura kitsch a fenomenului, văd în jalea reală a atâtor oameni după Păunescu şi în nostalgia după iluzia libertăţii fluturată pe stadioanele tinereţii lor o aspiraţie sau măcar amintirea uneia. Şi mă bucur că o văd, că de multă vreme nu mai vedeam nimic. Nimic nu e mai teribil decât tranziţiile şi crizele pentru a anihila orice altceva decât cultura de supravieţuire. Mizeria morală în care trăim se revendică permanent de la ea. Nu ne mai lipsea decât ca fruntaşul PDL, dl traseist Solomon, cel de-abia eliberat din puşcărie, să ne spună că suntem cu toţii nişte infractori şi că nu suntem urmăriţi penal decât datorită lipsei de capacitate a Procuraturii. Ce ghinion, e urmărit numai el. Nu ştiu dacă mai era cineva care să spere în capacitatea PDL de a se redresa - naivitatea oricui are limite -, dar după acest val de triumfuri ale infractorilor de partid, care au ajuns să scrie chiar statutul şi să dea lecţii de etică, cred că nu mai e nimic de sperat. Nu că nu ar mai fi şi oameni oneşti în PDL: sunt, aşa cum sunt în toate partidele. Şi nu contează, aşa cum nu contează nicăieri.

România politică pare fără speranţă. Dar România civică nu e la fel. Cu puţin timp în urmă, societatea civilă a oprit construirea unui zgârie-nori peste Palatul Ştirbey, făcându-i pe doi miniştri ai Culturii să reziste unor presiuni care veneau direct de la şefii lor de partid. Faimosul bloc-turn de lângă catedrala catolică va fi demolat - triumf al statului de drept (cinste magistraţilor din Suceava) şi al unei societăţi civile de toate confesiunile şi mai degrabă atee, care a apărat templul din cuviinţă urbană, nu din sentimentul proprietăţii. Iată că şi curţile de justiţie, şi oamenii politici se pot purta decent atunci când opinia publică e destul de articulată şi de activă, atunci când există o presiune civică suficientă. Nu mai vorbesc de Roşia Montană: sper să am un weekend liber peste zece ani, să vizitez vestigiile minei romane.

Dacă avem o viaţă politică atât de mizerabilă, una în care nimeni nu e responsabil şi nu poate fi pedepsit, că trece imediat la adversar, e din cauză că acest tip de presiune nu a existat decât sporadic şi rareori imparţial. Din 1990 argumentez că un tratament critic egal al tuturor partidelor, în primul rând din partea suporterilor lor, este singurul instrument pentru a menţine aceste partide oneste şi performante. Din păcate, eşecul a fost total. Nu am pretenţii de la publicul PSD, sărac şi dependent de stat. Dar indulgenţa prietenilor mei liberali şi pedelişti faţă de corupţia, nepotismul şi primitivismul general din vârful partidelor lor mă face să nu am nici o speranţă în ce priveşte evoluţia acestor partide. În loc ca simpatizanţii să le aducă pe drumul cel bun, s-au lăsat corupţi ei. Cercul de clienţi s-a lărgit. În 2004 le convinsesem să constituie comisii de etică interne care să trieze candidaţii. Azi poate doar PSD mai are una, de formă; la PNL s-a ajuns ca securiştii să-l expulzeze pe Marius Oprea, nu invers; iar la PDL, Falcă şi EBA o iau de sus pe Monica Macovei.

Întrebarea care se pune este dacă mai există în România oameni neangrenaţi în cercurile clientelare ale unora sau altora, care să arate aceeaşi pasiune faţă de curăţarea vieţii noastre politice cum vedem la păstrarea Bucureştiului vechi sau a naturii de la Roşia. Şi câţi sunt ei? Ca să conteze, trebuie în primul rând să aibă curajul să facă pasul în faţă şi să formeze un grup. În al doilea rând, trebuie să articuleze o mişcare, una care să oblige statul la o guvernare mai decentă, nu asta în care se dau legi greşite în fiecare zi. În ţările foarte corupte, în care şi poliţia e uneori în cârdăşie cu hoţii, oamenii care au de pierdut se asociază şi se apără singuri. Fac comitete de supraveghere cetăţenească, în care femeia care mătură trotuarul, moşii care joacă table în faţa casei, copiii care joacă mingea stau cu toţii cu ochii şi pe gardurile celor care lipsesc de acasă. Pe strada pe care am locuit eu un an în Washington, într-un cartier prost, era o etichetă ca de alarmă, pe care scria: Strada aceasta e vegheată de cetăţeni. Şi asta vă propun eu astăzi.

Vă propun să facem o nouă mişcare civică, una de masă, nu un institut sau un centru, o alianţă pentru România curată. În fiecare cătun, sat sau oraş, dacă există măcar doi oameni care sunt revoltaţi de felul în care funcţionează statul capturat de nişte partide jefuitoare, aceşti doi oameni ar trebui să se adune şi să facă un nucleu al României curate. Şi aşa cum vecinii mei de pe U street, din Washington, îşi păzeau uşile, noi să păzim statul, care trebuie să aparţină egal tuturor, nu doar unora. Toleranţa din România faţă de numiri politice ilegale în spitale, şcoli, agenţii, poate în curând şi în universităţi, a ajuns penibilă. Contraselecţia valorilor ne sufocă. Peste vară, primeam telefoane de la diverşi colegi universitari aflaţi acasă, ca şi mine, doar în vacanţă, care mă întrebau ce pot face ei. Le-am dat ideea să facă două liste: cea de la vârful profesiunii lor - cu cei care ocupă funcţiile, sau salariile şi privilegiile - şi una cu cei care au cele mai citate lucrări internaţionale. Şi să publice fiecare, în specialitatea lui, aceste două liste pe Internet. Ca impostura că poată fi zilnic vizualizată de toată lumea. Asemenea exerciţii, cu diverse variaţiuni, se pot imagina şi face în toate domeniile.

Ca să învăţaţi cum să expuneţi impostura şi jaful public, ca să întâlniţi oameni care gândesc la fel, ca să vă alăturaţi unui grup şi să nu mai fiţi singuri în furia voastră neputincioasă, vă invităm de mâine să vă alăturaţi Alianţei pentru o Românie Curată. Dacă sunteţi în Bucureşti, veniţi la ora 11.30 pe Calea Victoriei 120, unde împreună cu Cătălin Tolontan, Toni Grecu şi alţi prieteni o să prezentăm noul site www.romaniacurata.ro şi primul clasament al bunei guvernări.

Ajunşi aici, sunt sigură că există oameni dezamăgiţi că îi chemăm la o partidă a societăţii civile, şi nu la un partid. Le-aş recomanda acestor oameni să aibă încredere că am cântărit, ca şi în alte dăţi, ce este mai rezonabil de făcut. Un partid nou care devine precum cele vechi nu e de folos nimănui. O mişcare care creşte participarea, care aduce în politică energii şi poate - sper - lideri noi poate face mai mult şi deveni orice. Prietenii mei şi cu mine nu vrem să fim preşedinţi, nici să ne găsim vreun loc pe lista cuiva. Când ni s-au oferit asemenea locuri, nu le-am vrut noi. Vrem doar să creăm acel spaţiu în care să se exprime vocile neauzite acum şi să crească liber liderii tineri care sunt sufocaţi în partide. Vrem să scoatem din teritoriul acestui război civil partizan şi meschin energia civică şi cu ea să obligăm partidele şi statul să se poarte mai bine decât acum.

Atunci când lansezi un apel ca al nostru, nu ştii unde vei ajunge: dacă la el răspund zece pelerini, vei merge în pelerinaj; dacă răspund cincizeci de cavaleri, vei pleca în cruciadă. Noi suntem doar cei care organizează cadrul acestei mişcări, în rest totul, chiar şi o revoluţie, se face cu materialul clientului.

Comentarii

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook