Pe  vremea când era tâ­năr locotenent, Cătălin Voicu contribuia la suprimarea protestatarilor anticomunişti ce împânzeau centrul Bucureştiului în decembrie 1989. Acum aflăm că tocmai el i-a făcut rost soacrei lui Mircea Geoană de un certificat care îi atestă doam­nei cu pricina calităţi de erou demonstrate în cursul acelor zile memorabile. Având în vedere relaţiile strânse avute cu Ion Iliescu, este limpede că precocele domn Voicu a fost unul dintre complicii-cheie ai primului preşedinte postdecembrist, susţinându-l în eforturile sale de contracarare a oricărei tentative de edificare a unei societăţi democratice întemeiate pe dreptate. Ca atare, au fost marginalizate rapid toate vocile care au îndrăznit să desfidă regimul totalitar în ultimele clipe ale existenţei sale viciate.

Judecând după înfăţişarea sa actuală - de om care a avut parte de o viaţă îmbelşugată, ba chiar atât de îndestulată, încât i-a afectat până şi sănătatea -, pare greu de crezut că backgroundul profesional al senatorului este unul cazon. Instituţia armatei continuă, de altfel, să se bucure de încrederea societăţii româneşti, în pofida unui şir întreg de dezvăluiri despre ofiţeri împlicaţi ba în vânzări de terenuri aparţinând armatei, ba de echipament sau de tot felul de dotări. Unul dintre cele mai dramatice exemple rămâne scandalul Ţigareta II, izbucnit în primăvara anului 1998, când o ţară întreagă afla că Palatul Cotroceni fusese folosit pe post de depozit de ţigări de contrabandă fără ca preşedintele Constantinescu sau principalul său consilier Zoe Petre să aibă habar. Unul dintre personajele centrale ale scandalului a fost Gheorghe Truţulescu, colonel activ al Serviciului de Pază şi Protecţie - de altfel, un serviciu creat de Ion Iliescu special pentru a oploşi militari de rang înalt care îşi demonstraseră loia­litatea faţă de el cu ocazia unor momente grele precum perioada de după 22 decembrie 1989 sau mineriada din iunie 1990.

Cătălin Voicu a făcut, la rândul său, parte din SPP. În pofida supliciului său actual, s-ar putea conchide că a dat, vreme îndelungată, dovadă atât de ingeniozitatea, cât şi de tehnicile de supravieţuire particulare acestui serviciu de informaţii ultrapolitizat. Înţelegând prea bine că acuzele care i se aduc - trafic de influenţă în favoarea unor politicieni şi oameni de afaceri cu probleme judiciare - sunt extrem de grave şi văzând că presa nu conteneşte cu publicarea
unor transcrieri ce ar putea les­ne constitui probe incriminatorii privind modul în care a manipulat nişte instituţii teoretic neutrale, Voicu a bătut în retragere strategică. S-a autosuspendat din PSD înainte ca partidul să poată trece la suspen­darea sa. Atitudinea sa a fost, prin urmare, diferită de cea adoptată de Adrian Năstase în circumstanţe relativ similare - care solicitase permanent loialitatea deplină a colegilor, deşi era limpede că partidul nu avea cum să profite de pe urma susţinerii sale. Pe de altă parte, originea problemelor lui Adrian Năstase cu justiţia a fost de altă natură, oarecum mai trivială, fiind vorba de averea sa pe cât de considerabilă, pe atât de subit acumulată. Cu alte cuvinte, pro­­blemele judiciare ale lui Năstase au o dimensiune mai degrabă personală decât politică. În cazul lui Voicu, în schimb, avem de-a face cu o subminare a separaţiei puterilor în stat - principiu fundamental al oricărei democraţii, asupra căruia ar trebui să vegheze întregul sistem politic românesc. Voicu a reuşit să transforme o serie de înalţi magistraţi într-un soi de salvamari ai rechinilor politici ce zburdă prin apele tulburi ale politicii autohtone, ambiţiile sale vizând - conform unor fragmente din „stenograme" - şi acapararea instituţiei Ministerului de Interne în acelaşi scop.

La ora actuală, Voicu speră, probabil, ca aliaţii săi de până mai ieri, aflaţi cu toţii în poziţii-cheie în variile instituţii ale puterii, să îi sprijine strădaniile de a se extrage din această situaţie nefastă. Dispune, indubitabil, de suficiente informaţii pentru a putea ameninţa şi de destule legături cu persoane care-i sunt profund îndatorate, astfel că va încerca orice pentru a-şi salva pielea. Inopinatele sale pro­bleme medicale relevă că a tras învăţăminte utile din epopeea foştilor săi superiori şi ofiţeri de rang înalt, care de-a lungul vremii au tot invocat probleme de sănătate pentru a scăpa de exe­cutarea condamnărilor primite în cazul Revoluţiei Române.

Printre senatorii care au aprobat prin vot solicitarea DNA în vederea arestării preventive a lui Cătălin Voicu s-au numărat şi colegi pesedişti. Este, poate, un prim semn că PSD a început să se gândească la preţul pe care l-ar putea avea de plătit în cazul unui scut făcut în jurul unui membru căruia i se aduc asemenea acuze. Gestul mai relevă cât de multă repulsie şi/sau teamă va fi provocat, de fapt, acest aliat al lui Marian Vanghelie printre propriii colegi de partid.

Solidaritatea a venit de unde Voicu se va fi aşteptat mai puţin - din partea a doi senatori, unul pedelist, altul penelist, care au apreciat că gravitatea cazului nu rezidă în probele remise de DNA cu privire la acţiunile lui Voicu, ci în faptul că mass-media îndrăzniseră să le aducă la cunoştinţa opiniei publice. De unde putem deduce că dom' Voicu nu trebuie să dispere - cu puţin noroc, îşi va putea continua traiul de paşă cât de curând, din moment ce un senator al principalului partid de guvernământ şi un membru marcant al PNL sunt atât de dornici să-i sară în apărare, în pofida incredibilelor acuze ce i se aduc.