Lumea a țipat degeaba la Victor Ponta când a spus că în turul întâi își ia popcorn. Omul voia să spună că nu are ce face cât timp candidații de dreapta se sfâșie între ei. Ce putea face a făcut deja, adică l-a întors cu cheia pe Călin Popescu Tăriceanu și l-a pus pe pistă. În rest se bazează că adversarii îi fac chiar ei treaba, și are dreptate. Dl Ponta putea pierde aceste alegeri. Dacă le va câștiga este doar din cauză că, așa cum am avertizat de astă-vară, forțele de dreapta sunt mult mai ocupate să își facă o platformă de negocieri pentru turul doi decât să se lupte cu PSD, iar intelectualii prea ocupați să se bage în seamă ca să mai remarce și care e interesul public. Destul să vezi ezitarea oamenilor din spațiul public de a spune că votează pentru Klaus Johannis, singurul în poziția de a-l bate pe Ponta, și lehamitea cu care propriile lui partide îi promovează candidatura. Da, s-au mai trezit vreo doi în ultima săptămână. Dar e prea puțin. Și prea târziu. Treizeci la sută nu e suficient. Nici patruzeci la sută în turul doi. Eu nu aveam intenția să votez deloc (chiar mi-e egal cine câștigă, singurul lucru care îmi lipsește e timpul, și nici un candidat nu îmi poate promite o zi de 48 de ore). Dar am aprobat alegerea lui drept candidat și m-am minunat, știind ce rare sunt momentele de raționalitate în politică, de faptul că PNL și PDL au luat decizia de a se uni. Aceste două decizii excelente riscă să fie inutile în marele blat Băsescu-Ponta pe care îl văd dacă societatea civilă nu se trezește ca în 1996 sau 2004. De ce anume, e evident și am mai scris, dar mă văd în situația de a recapitula în fața confuziei și egoismului pe care îl văd. Mă văd și în situația să votez.
Argumentul unu. Refacerea majorității contra lui Băsescu din 2012
Există un clivaj electoral mare în societatea românească, ce s-a văzut în 2012. Este cel dat de Traian Băsescu, după cum am mai scris. Dacă subiectul alegerilor devine Traian Băsescu și moștenirea lui în orice fel, acel clivaj se va reactiva, cu consecința că șapte milioane de votanți activi vor fi contra oricui e identificat cu Băsescu și maximum trei milioane de partea cealaltă. Evident, un asemenea raport de forțe ar fi catastrofal pentru dreapta și de asta nu are șanse decât un candidat care nu e un „moștenitor“ Băsescu în nici un fel. Finala Ponta-Băsescu s-a jucat în 2012 de trei ori și sub trei nume diferite (locale, referendum, parlamentare) cu președintele direct la referendum, cu ARD și PDL, cu exact același rezultat, și totalizând publicul anticorupție cu publicul clientelar, dreapta „băsistă“ a luat sub 20 la sută. Asta ar fi situația turului doi între Victor Ponta și un astfel de candidat de dreapta, de câte ori vreți să mai încercăm? PSD știe asta foarte bine. De asta a fost scos dl Șereș, șeful secției de șantaj a lui Dan Voiculescu, să jure strâmb că Johannis a fost la GRIVCO, fapt dezmințit în 2009 chiar de Băsescu, vedeți aici.
Argumentul doi. Iohannis, răul cel mai mic?
Socoteam în primăvară că dl Johannis e un candidat bun. Îl găsesc superior și lui Petre Roman, și lui Emil Constantinescu, și lui Traian Băsescu, și lui Mircea Geoană, adică tuturor candidaților non-Iliescu pe care i-am cunoscut în decursul vremii, care aveau fiecare și calități. Cineva care a organizat cincisprezece ani licitații fără să fi avut controverse, care poate arăta valoare pentru banul public pe care l-a investit, care a câștigat contra tuturor celorlalte partide cu peste două treimi din electorat și care are prestanța lui publică (au fost ani când am fi omorât să avem așa un candidat, umblam să convingem muzicieni și sportivi) nu e răul cel mai mic. E exact ce ne trebuie. A, coaliția celor două partide este răul cel mai mic? Dar de ce e el responsabil pentru ei mai mult decât voi, vechi votanți necritici sau clienți ai unora dintre cele două partide de dreapta, el, membru PNL recent, ales președinte PNL doar în mai și candidat acum două luni, în vreme ce toți contracandidații lui de dreapta au istorii mult mai vechi în partidele lor? A șters cineva pe jos cu partidele astea două mai mult ca mine atunci când asta meritau? Poate credeți că acum le iubesc doar că i-a mai curățat DNA? Mă umflă râsul când aud că Johannis l-a „trădat“ pe Antonescu, omul anturat de Liviu Dragnea, Roșca Stănescu și Daniel Barbu. Acesta era PNL înainte de Johannis. Atunci când ai de ales între două forțe principale și asta e cea mai slabă, ea nu mai e răul cel mai mic, e singura cale de a reechilibra balanța de putere (așa cum a fost USL în 2012, când Băsescu și ai lui nu mai voiau să țină alegeri), iar echilibrul și calmul acestui candidat care îndeamnă susținătorii pe Facebook să nu se înjure cu dușmanii lui sunt o garanție că putem avea echilibrare și nu criză politică după alegeri. Finalmente, atunci când văd atâta unire cu rea-credință contra cuiva este clar că acesta nu e candidatul sistemului, ci cel de care sistemul se teme cel mai mult.
Argumentul trei. Nu suntem partide!
Da, aud din nou strigătul din perioada infantilă a democrației noastre, când publicul nostru era „IMGB face ordine“ și „fetele de la APACA“ care aplaudau minerii, că altfel nu îi puteam convinge. Dar publicul acela a progresat – am impresia ca doar intelectualii au rămas unde erau, sau nu aș primi în inbox amenințări că, dacă ar câștiga Klaus Johannis, România „ar fi confiscată de un partid unic format din SRL-uri care se numesc PSD, PNL, PDL sau PMP“. Parcă îl aud pe patriarhul Miron Cristea mulțumind regelui Carol al doilea că a tăiat hidra cu douăzeci și șapte de capete (de partid). Democrația fără partide se cheamă democrație originală, iar promotorul ei este dl Iliescu, cu care telectualitatea noastră văd că se întâlnește iarăși peste ani, ca atunci când l-au votat cu 83 la sută sau l-au compătimit că nu l-am lăsat să mai mintă încă o dată la televizor și i-am spus în față acest lucru. Altfel ajungem ca în discuția cu reprezentantul Azerbaidjanului la OECD pe care am avut-o acum câteva zile la Paris, omul întrebând ce e corupția politică. Că era somat de Consiliul Europei cu un chestionar pe tema asta. Mi-a revenit mie să-i răspund că e acea corupție unde în schimbul sprijinului electoral politicienii distribuie favoruri. Dacă însă ești într-o dictatură fără partide, atunci nu ai de ce să te preocupi de așa ceva. Scapi de o problemă de care democrațiile, oricât de avansate, nu se pot complet dezbăra, vedeți Franța de azi și investigația despre campania lui Sarkozy. Preferați Azerbaidjanul, sau poate Coreea de Nord? Ele au lichidat cu partidele, deci și cu corupția politică.
Argumentul patru. Legătura directă președinte-popor fără intermedierea de partid
Ce este populismul, după Ghiță Ionescu și Ernest Gellner? Acea doctrină care presupune că poporul e bun și liderii se pot conecta direct la el, fără vreo intermediere viciată de politică. Numai populiștii cred că există democrație fără reprezentanți, că „oamenii“ sunt buni și politicienii răi (ceilalți politicieni). Da, recunosc, eu am plantat ceva din acest discurs la Traian Băsescu și la Monica Macovei, dar sunt categoric împotriva caricaturii la care a ajuns acest discurs, și am încercat de altfel să opresc toate referendumurile populiste pe care le-a generat, m-am opus în public și în privat cât am putut la toate. Pentru cine nu știe, nu există imunitate constituțională a parlamentarilor, doar regulamentele parlamentare opresc anchetarea lor. Chiar dacă am ține un referendum pe tema asta, el nu ar servi la nimic. Singurul lucru care ar servi la ceva ar fi să alegem o majoritate de reprezentanți care ar vota schimbarea acestui regulament. Asta însă presupune ca noi să găsim răspunsul la întrebarea de bază a politicii: cum să te faci ales, și, mai cu seamă, reales, fără să promiți alegătorilor tăi o alocare preferențială, fie una ideologică (vă dau că aveți mai mare nevoie), fie una clientelară (vă dau că locuiți în fieful meu). Din fericire, ca magistrați, sau editorialiști, sau experți, nu avem asemenea dileme și putem practica adevărul pur sau dur. Ca politician însă, ca să poți face orice, trebuie ca „oamenii“ să te aleagă, și, ce să faci, ei vor mai ales alocări, nu abstracțiuni. Nu e însă de crezut că un primar ales cu optzeci la sută știe mai mult despre asta decât noi și că în el trebuie să investim această construcție, pur și simplu pentru că noi nu avem timpul, înclinația sau talentul de a construi o asemenea majoritate parlamentară, unicul design politic demn de interes în anii care vin? Nu începe și nu se termină totul cu alegerile astea prezidențiale. În cartea mea de la Cambridge University Press documentez mai multe democrații clientelare care au evoluat în timp (Austria, Uruguay, Coreea de Sud, Chile), dar nici un caz de populism (Indonezia, Filipine, Argentina) – din țările cu președinți anticorupție niciuna nu a ajuns încă pe nicăieri. Populismul e un drum mort.
Apropos de asta, circulă teoria că Monica Macovei candidează independent ca vehicul pentru crearea unui partid. Ea însă nu a spus așa ceva niciodată. Problema s-a pus de mai multe ori în anii din urmă și ea a declinat totdeauna. Poate nu a ieșit nimic că, fiind eu plecată, s-a ocupat de treaba asta unul care în 2004 a pus un zero în plus la bugetul necesar Coaliției pentru un Parlament Curat, de a trebuit să retractez eu cvasipublic, că nu se făcea niciodată dacă ne-ar fi trebuit două milioane de euro și rămânea Băsescu în opoziție. Nu trageți, vă rog, nici o concluzie, poate fi netrebnicia românească, combinația de superficialitate și oportunism a băiatului român, nu e neapărat să fie explicația cealaltă, deși omul a dispărut de tot când s-a ajuns la campania propriu-zisă. Pe scurt însă, Monica nu a arătat nici o înclinație pentru o asemenea construcție trudnică, de bază, care ar presupune de altfel demisia și din Parlamentul European, nu doar din PDL. Dacă nu există această certitudine, de ce circulăm asemenea zvonuri care riscă să dea iluzii unor oameni naivi? Și, văzând cine le circulă, ajutăm dreapta să piardă prezidențialele ca să mai facem încă o Nouă Republică sau Forță Civică? Asta e strategia? Eu am spus că sprijin oricând un partid nou, unul verde, de încă unul populist-conservator chiar nu e nevoie, sunt destule deja.
Argumentul cinci. Johannis ar avea „probleme cu justiția“
De la începutul acestei campanii au apărut dovezile din Dosarul Microsoft, care arată fără putință de îndoială că țara lui Băsescu nu a fost altfel decât țara lui Năstase, adică un sistem de spoliere pus la punct de o grupare infracțională transpartinică ce folosea miniștri, șefi ai Fiscului, secretari generali de guvern și așa mai departe, unde soțul dnei Udrea era sforar principal și Victor Ponta un controlor incompetent în alternanță cu un avocățel al lor. După cum știți, asta era teoria mea demult, altceva nu ar fi putut explica de ce corupția în România creștea când DNA aresta mai mulți oameni ca niciodată sub Emil Boc. Indiciile erau oamenii Elenei Udrea care controlau tot ce era important sub Emil Boc. Nu am auzit decât acuze partinice legate de dosar, dar nu și recunoașterea că au greșit din partea acelor oameni de „dreapta“ care au preferat să stea cu Traian Băsescu după ce nu mai era de stat și i-au dat limbi la greu până recent. Că dacă erau mai vigilenți, mai critici, mai solidari atunci când am încercat să îl controlăm pe Traian Băsescu, dincolo de faptul că ne bucuram că pică Vîntu și Voiculescu (enfin, eu mă bucuram, unii dintre ei erau sponsorizați din ambele surse) poate regimul lui Băsescu se termina mai bine. Ce fac acum acești oameni, în loc să își ceară smerit iertare? Răspândesc vorba că omul cu probleme cu justiția este Klaus Johannis, care nu apare în nici un dosar, că a avut grijă ANI să îi creeze o mică problemă administrativă, profitând de o lege proastă care deschide larg drum arbitrariului, special ca să se poată folosi la nevoie. Dan Diaconescu, trimis în judecată penal pentru șantaj, nu are obstacole la candidatură și procesul lui trenează de la precedentele alegeri. Udrea nu are nici ea vreo problemă, deși în declarația de avere are „împrumuturi“ de la șpăgarul din Dosarul Microsoft. Ponta, deși colegul de casă de avocatură Șova explică din greu la DNA de ce încasa mult și plătea impozit puțin la firma lor, e cum nu se poate mai liniștit. Johannis însă are mari probleme, deși achitat deja pe fond, deși complet exonerat penal (să facem totuși o diferență între administrativ și penal) și deși legea s-a schimbat între timp, se trag sfori din greu în culise să i se dinamiteze toată campania din cauza acestei incertitudini, mișcare în bună parte reușită. Cum au ajuns acești oameni, inclusiv Monica Macovei, un om de un curaj și o generozitate greu de egalat, o masă de manevră facilă pentru sfătuitorul de lideri de la fundația securistă a lui Bondrea, Sebastian Lăzăroiu și alți operatori de culise? Își spun probabil că această candidatură independentă arată așa de bine, de idealist și de perdant că e o scuză, și o compensație, că au fost așa de acomodanți cu Udrea et comp. Numai că nu e. Un lucru bun e un lucru făcut într-un anumit context: dacă veneau să ne ajute când Monica era încă ministru și încercam să o susținem în poziția unde putea face ceva, era una. Acum nu fac decât să aducă popcorn la moara lui Victor Ponta. Asta sunt ei, furnizori de popcorn prezidențial.
În volumul meu, „Transilvania subiectivă“ (Humanitas, 1999), nu știu pagina, că nu am cartea cu mine la Berlin, oamenii dintr-un grup-focus răspund la întrebarea cum ar fi țara noastră dacă ar fi o familie. Și cineva spune: a, românul ar lucra la câmp, ungurul ar fi la bucătărie, dar în familia asta nu e armonie, familia asta e destrămată, că neamțul, care conducea casa, a plecat și de atunci românii și ungurii se tot ceartă. M-am întrebat atunci dacă de la casa de Hohenzollern se trage mitul cu neamțul bun (și despre regii Carol I și Mihai s-a spus că erau taciturni, ba chiar nu prea iuți la minte), dar răspunsul l-am văzut astă-vară, când am colindat satele săsești din Brașov și Sibiu pe urmele unor fonduri europene de evaluat. Acolo, în traseul UNESCO al bisericilor fortificate vezi cum puțini bani europeni bine cheltuiți au redat strălucirea moștenirii de secole a acestor oameni de ispravă, cum o mână de oameni care au mai rămas se strâng să își repare acoperișul bisericii și să ceară noilor locuitori să își smulgă buruienile din fața curții, cum cei plecați vin vara să plângă după țara lor pierdută. Și Aurora Liiceanu a scris un text splendid despre asta, aici. O veche legendă atribuia prosperitatea Tirolului piticilor, acestor mici vrăjitori nocturni: prințesa copilă îi vede fugind în noaptea morții tatălui ei de teamă că vin timpuri de conflict și urgie, și își dă seama că trebuie să guverneze bine ca să îi aducă înapoi. Sașii sunt piticii noștri. Știu că singura cale de dezvoltare trainică a României sunt douăzeci de ani de investiții străine, și că trebuie să dăm semnalul întoarcerii. De asta îl voi vota pe Klaus Johannis în ambele tururi de scrutin.
Alina Mungiu-Pippidi este președinte SAR și profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
